31 august 2009
24 august 2009
Cecenii, ultimii rebeli
In urma cu nici 20 de ani, nu se cunostea mai nimic despre acest popor. A aparut de niciunde pe ecranele televizoarelor, in cadrul buletinelor de stiri si in editiiile tiparite ale publicatiilor de pretutindeni. Un popor fascinant, dur, mandru si stravechi precum vantul care musca iarna din piscurile Muntelui Darial… Fratii lupilor si vulturilor din Caucaz, cecenii si-au facut din dorinta lor nestavilita de libertate crezul suprem care i-a ajutat intotdeauna sa supravietuiasca!
Istorie multa, violenta pe masura…
In monumentala lucrare “Arhipelagul Gulag”, fostul dizident rus Alexandr Soljenitan (1918-2008) face apologia unuia dintre nenumaratele popoare incluse fortat in Uniunea Sovietica a acelor timpuri, cecenii. Un popor alcatuit din oameni darzi, care au ramas neinfranti de duritatea si asprimea inumana a conditiilor din lagarele din Siberia si Kazahstan. Nimeni si nimic nu i-a putut infrange sau umili vreodata. Conform marturiilor lui Soljenitan, dintre toate natiile tinute in lagar, autoritatile se temeau doar de ceceni. Erau singurii ocoliti chiar de catre neinduratoarele cadre ale KGB-ului, singurii care nu acceptau si dispretuiau fatis ideologia aberanta si valorile gaunoase impuse zilnic in fata oricarui cetatean al URSS-ului de catre demonul rosu al comunismului. Multi erau executati, dar forta lor ca popor dinstinct nu slabea deloc. Cu incapatanare surda, cecenii continuau sa sfideze deschis puterea sovietelor. Ce anume era in fiinta oricarui cecen de il facea atat de dur si neinduplecat in fata imensei masini de exterminare reprezentata cu brio de structurile de control ale puterii Sovietelor? De ce pana si in zilele noastre nu se lasa umiliti si asimilati, in ciuda recentelor conflicte armate devastatoare? De ce in fostul spatiu ex-sovietic exista inca zicala “Un caucazian face cat 10 oameni normali, iar un gruzin sau un cecen fac cat 10 caucazieni”? O scurta dar interesanta incursiune in istoria si cultura acestui popor, ne va oferi unele raspunsuri edificatoare…
Marele caucazolog francez Georges Dumézil (1898-1986) spunea despre ceceni ca, alaturi de georgieni, sunt cei mai vechi locuitori ai Caucazului. Nu fara temei. Pe teritoriul actual al Ceceniei s-au descoperit urme ale unor asezari umane vechi de peste 10.000 de ani. Limba cecena, alaturi de ingusa, este inclusa in grupul Nord-Estic al familiei ligvistice caucaziene, grup care mai cuprinde alte 26 de limbi distincte. Cecena prezinta similitudini cu unele limbi antice, precum limba vorbita in regatul mesopotamian Urartu, etrusca si limba bascilor din Muntii Pirinei. Impreuna cu ingusii, cecenii fac parte din stravechiul grup paleocaucazian Vainakh (Poporul nostru), component la randu-i al ansambului Nakh care, pe langa ceceni, mai cuprinde populatiile Bat si Kist din Georgia, Akkhia din Dagestan si Orskhoi, disparuta ca entitate culturala dupa emigrarea populatiei respective in Turcia. Stramosii cecenilor si ingusilor au fost Gargarii, care au facut parte din puternicul regat caucazian Albania (fara nicio legatura cu albanezii din Balcani). Gargarii s-au facut apoi remarcati in istorie prin luptele cu romanii. Impotriva lor, Pompei a intreprins o campanie militara in Muntii Caucaz soldata cu numeroase esecuri. Prezenta femeilor inarmate in randul gargarilor aduce noi date asupra formei de democratie militara in care traiau stramosii cecenilor de azi. Ingusii, cei mai apropiati etnic de ceceni se autodenumesc si in prezent Galghai, in onoarea stramosilor care au pus pe fuga legiunile romane.
Inca de pe atunci, urmasii razboinicilor gargari au opus o rezistenta muta si darza in fata valurilor de invadatori care s-au revarsat spre tinuturile de la poalele Caucazului de Nord. Au facut fata invaziilor hunilor, avarilor, arabilor, khazarilor, mongolilor, tatarilor, persanilor si turcilor cu aceeasi inversunare tipica popoarelor din Caucaz. Au luptat in trecut si cu vecinii lor, georgienii si cazacii crestini, precum si cu kalmucii budisti. Au strabatut astfel veacurile fara a fi supusi niciodata in adevaratul sens al cuvantului. Aici s-a nascut lupta de gherila. Cecenii atacau si hartuiau armatele celor care le calcau tara, refugiindu-se in muntii lor inaccesibili, atunci cand erau coplesiti de multimea dusmanilor. De multe ori dispareau in stepa, intorcandu-se in satele lor cand primejdia trecuse. Si-au exercitat astfel extraordinara capacitate de rezistenta in special impotriva Imperiilor Otoman si Tarist, dand dovada de dragostea absoluta de libertate, care a ajuns sa reprezinte cea mai importanta trasatura de caracter a acestui popor. Intre ei, cecenii se numesc Nohci; denumirea de “ceceni” le-a fost data de rusi, care s-au inspirat de la satul Cecen-Aul, unde aveau loc intalnirile anuale intre conducatorii tuturor clanurilor.
Musulmani si nu prea…
Cecenii au practicat la inceput o forma de religie naiva bazata pe politeism si samanism caucazian. Paganismul cecen a ramas prezent si astazi in cadrul unei societati traditionale unde islamul, in ciuda imaginii date de stirile de la televizor, nu a reusit sa se impuna total. In prezent, cecenii inca se jura pe Soare, apa, pamant, foc sau diversi arbori, ca o reminiscenta vie a stravechiului paganism caucazian. O alta marturie a acestuia ramane cultul zeitatilor pagane tribale, Dela, Tusholi, Myatzil, Sieli, Yerdy, Gurmet-Tsuu, Erdzeli, Tamyz Yerdy. Apoi, pentru o perioada de cateva secole, s-au considerat crestini, crestinismul ortodox intrand in Cecenia din regatele georgiene. Abundenta de morminte crestine, precum si prezenta numelui de Zhaar (cruce) certifica din plin acest lucru. La mijlocul Evului Mediu, inexplicabil, cecenii au abandonat crestinismul, intorcandu-se la vechile practice pagane si la slavirea stramosilor sau divinitatilor tutelare ale familiei, vetrei, razboiului.
Pe acest fond spiritual, Islamul isi face aparitia tarziu, in pragul anului 1500, facilitat de schimburile economice si comerciale, precum si de legaturile politice cu Imperiul Otoman, Hanatul Crimeei si Persia. Tipul de Islam imbratisat de ceceni a fost Sufismul, cea mai blanda doctrina a Islamului, care propavaduieste cautarea continua a lui Dumenzeu, bunavointa si toleranta fata de alte religii. Vechile moschei de aici au peretii pictati cu imagini de calareti, arme, cai, lupi si pasari. Dupa cum se stie, in Islam este interzisa reprezentarea de fiinte vii. Conform analistilor politici ai situatiei prezente din Cecenia, majoritatea cecenilor au urmarit doar sa lupte pentru libertate si identitate culturala, iar de acest lucru au profitat gruparile islamiste radicale, adepte ale introducerii Wahhabismului, cea mai represiva forma de islam, originara din Arabia Saudita. Acestia au incercat deseori discreditarea Sufismului.
Cecenii traiesc si in zilele noastre impartiti in 131 de clanuri, denumite Teipe. Puterea traditionala era tripartita, fiind impartita in mod egal intre inteleptii clanurilor, sefii de Teipe si liderii religiosi. Dar, la fel ca ingusii, cecenii traiesc intr-o societate foarte egalitarista. Analistii militari au constatat pe acesta cale ca popoarele caucaziene cu sistem social putin ierarhizat au opus cea mai indarjita rezistenta invadatorilor. Legislatia sovietica nu a inlocuit aici niciodata adevaratele legi nescrise ale locurilor, asa zisele Adat. Legile rusilor nu au putut sterge nici traditiile razboinice pe baza carora este cladita acesta societate originala, care imbina rafinamentul cu violenta codificata. Principala virtute cultivata in inimile cecenilor, de cand sunt mici copii, este Yakh. Folclorul cecen a pastrat conceptul de Yakh in baladele, cantecele si legendele sale. “Fie ca nici o mama sa nu aiba un copil fara de Yakh”, clameaza cea mai des uzitata urare cecena. Yakh inglobeaza in sine calitati precum decenta, curaj, modestie si dispret afisat fata de moarte sau pericole.
Viata dura intr-un mediu ostil si saracacios, precum si atacurile neostoite a numeroaselor populatii dusmane, i-au facut pe ceceni sa dezvolte un respect deosebit fata de conceptul de munca grea. Acesta este descris de catre Khianal, idealul de munca obsteasca si intrajutorare a clanurilor de ceceni. Cat de puternic este inca Khianal in inimile asprilor munteni din Darial s-a vazut in timpul alunecarilor de teren din anii 1991-1993 din localitatea Nozhai Yurt. Atunci toti cecenii din intreaga lume si-au donat jumatate din avere conform codului nescris Adat pentru ajutorare celor afectati.
Nokhchallah sau barbatul perfect
Intelepciunea populara din Cecenia afirma ca nu trebuie decat sa te uiti la maniera in care paseste un barbat pentru a-ti da seama de intensitatea spiritului sau masculin. Sensul termenului de Nokhchallah nu se poate traduce complet in nici o alta limba. La o prima interpretare, ar semnifica adevaratul caracter al barbatilor luptatori din Cecenia. Aici sunt incluse o serie de norme comportamentale si calitati masculine fara de care orice barbat in floarea varstei nu se poate numi cu adevarat cecen. Curaj, respect, cavalerism, sfidare a pericolului, loialitate si diplomatie sunt printre principalele calitati ala acestui Cod de Onoare cecen ale carui origini se pierd in negura vremurilor. Mai presus de toate, Nokhchallah este o traditie orala transmisa din tata in fiu. Rusii spun deseori ca este mai usor sa faci un cecen sa incalce perceptele legii musulmane Sharia, decat sa-l obligi sa treaca peste idealul sau de Nokhchallah. Asta au invatat pe pielea lor primii misionari musulmani care au incercat sa-i oblige cu forta pe ceceni sa se islamizeze. Cecenii au adoptat in final tipul de Islam care se potrivea cel mai bine cu riturile lor ancestrale. Limba cecena este singurul limbaj din lume care nu are cuvinte pentru umilinta, nehotarare, cersetorie sau adulatie...
Nokhchallah stipuleaza ca niciun cecen sa nu aiba conflicte cu un nemusulman. Conform acestei reguli, este de preferat sa ramai certat cu un musulman, deoarece la Judecata de Apoi, cand vor fi judecate toate neamurile in functie de religia lor, este mai usor sa te intalnesti cu el in locul de adunare al sufletelor musulmane, decat sa cauti sufletul unui crestin sau budist pentru a-ti cere iertare...
Copiii cecenilor invatau manuirea pumnalului caucazian Kindjal si a sabiei Sashka, inca din momentul in care invatau sa mearga. Respectul fata de batrani si femei este probabil cea mai izbitoare trasatura de caracter a cecenilor. Nokhchallah este prezent si astazi in randul copiilor ceceni. In mica tara din Caucaz, 80 % dintre tinerii ceceni frecventeaza o sala de box, lupte sau arte martiale.
Lupi si oaspeti
Lupul a ramas animalul favorit al oricarui cecen, datorita dorintei nestavilita de libertate a acestui pradator. Intregul etos cecen se bazeaza pe admiratia fata de acest animal. Totem al primelor Teipe, lupul figureaza astazi in imnul si pe steagul cecen. Sa fii oaspete printre ceceni este unul dintre cele mai extraordinare lucruri, cugeta in memoriile sale batranul Tolstoi. Pentru acest popor care in decursul intregii sale existente a stat izolat in fortareata de stanci a muntilor sai, aparitia unui calator venit de departe dadea nastere celor mai intense sentimente de ospitalitate. Traditia Adat spune ca niciun oaspete nu apare intamplator, el fiind trimis de Dumnezeu care vrea astfel sa incerce sufletul si darnicia cecenilor. Din respect fata de oaspeti, acestora nu li se adreseaza nici o intrebare personala in perioada primelor trei zile de popas in casa unui cecen.
O intamplare din Caucaz
In timpul primului razboi cecen, un reporter francez era detasat in Cecenia pentru a transmite stiri despre evolutia conflictului. La un moment dat, traversa cu masina un drum laturalnic intre doua sate. Brusc, in fata sa apare silueta unei batrane pe care din nefericire nu o poate evita. Socat, coboara si urca in masina trupul inert al batranei, dupa care demareaza in forta spre primul spital. Dupa cativa kilometri, ramane in pana de benzina, in dreptul unui sat cecen. Coboara si merge in prima casa unde cere putina benzina si explica situatie. Cecenul, un barbat masiv il ajuta si impreuna merg spre spital. Ajunsi acolo, o coboara pe batrana lovita care cu toate eforturile medicilor nu mai poate fi salvata. Ancheta ulterioara a stabilit clar ca accidentul se petrecuse doar din vina batranei femei. La sfarsitul anchetei, reporterul francez este interpelat de cecenul caruia-i ceruse ajutorul pentru salvarea batranei: “Francezule, ai mare noroc...femeia pe care ai ucis-o cu masina era mama mea. Fusese in acea seara la niste rude. Acesta a fost soarta ei... Dar pentru ca ai oprit masina si ai facut totul pentru a o salva, te iert... In plus, ai intrat in casa mea, cerandu-mi ajutorul, iar la noi oaspetii sunt trimisi de Allah... Dar daca nu ai fi oprit masina sa o ajuti... Ei bine, francezule, atunci mi-as fi petrecut restul vietii cautandu-te sa te omor”, i-a raspuns cecenul pe un ton calm, fara ca nici un muschi sa-i fi tresarit pe fata...
Istorie multa, violenta pe masura…
In monumentala lucrare “Arhipelagul Gulag”, fostul dizident rus Alexandr Soljenitan (1918-2008) face apologia unuia dintre nenumaratele popoare incluse fortat in Uniunea Sovietica a acelor timpuri, cecenii. Un popor alcatuit din oameni darzi, care au ramas neinfranti de duritatea si asprimea inumana a conditiilor din lagarele din Siberia si Kazahstan. Nimeni si nimic nu i-a putut infrange sau umili vreodata. Conform marturiilor lui Soljenitan, dintre toate natiile tinute in lagar, autoritatile se temeau doar de ceceni. Erau singurii ocoliti chiar de catre neinduratoarele cadre ale KGB-ului, singurii care nu acceptau si dispretuiau fatis ideologia aberanta si valorile gaunoase impuse zilnic in fata oricarui cetatean al URSS-ului de catre demonul rosu al comunismului. Multi erau executati, dar forta lor ca popor dinstinct nu slabea deloc. Cu incapatanare surda, cecenii continuau sa sfideze deschis puterea sovietelor. Ce anume era in fiinta oricarui cecen de il facea atat de dur si neinduplecat in fata imensei masini de exterminare reprezentata cu brio de structurile de control ale puterii Sovietelor? De ce pana si in zilele noastre nu se lasa umiliti si asimilati, in ciuda recentelor conflicte armate devastatoare? De ce in fostul spatiu ex-sovietic exista inca zicala “Un caucazian face cat 10 oameni normali, iar un gruzin sau un cecen fac cat 10 caucazieni”? O scurta dar interesanta incursiune in istoria si cultura acestui popor, ne va oferi unele raspunsuri edificatoare…
Marele caucazolog francez Georges Dumézil (1898-1986) spunea despre ceceni ca, alaturi de georgieni, sunt cei mai vechi locuitori ai Caucazului. Nu fara temei. Pe teritoriul actual al Ceceniei s-au descoperit urme ale unor asezari umane vechi de peste 10.000 de ani. Limba cecena, alaturi de ingusa, este inclusa in grupul Nord-Estic al familiei ligvistice caucaziene, grup care mai cuprinde alte 26 de limbi distincte. Cecena prezinta similitudini cu unele limbi antice, precum limba vorbita in regatul mesopotamian Urartu, etrusca si limba bascilor din Muntii Pirinei. Impreuna cu ingusii, cecenii fac parte din stravechiul grup paleocaucazian Vainakh (Poporul nostru), component la randu-i al ansambului Nakh care, pe langa ceceni, mai cuprinde populatiile Bat si Kist din Georgia, Akkhia din Dagestan si Orskhoi, disparuta ca entitate culturala dupa emigrarea populatiei respective in Turcia. Stramosii cecenilor si ingusilor au fost Gargarii, care au facut parte din puternicul regat caucazian Albania (fara nicio legatura cu albanezii din Balcani). Gargarii s-au facut apoi remarcati in istorie prin luptele cu romanii. Impotriva lor, Pompei a intreprins o campanie militara in Muntii Caucaz soldata cu numeroase esecuri. Prezenta femeilor inarmate in randul gargarilor aduce noi date asupra formei de democratie militara in care traiau stramosii cecenilor de azi. Ingusii, cei mai apropiati etnic de ceceni se autodenumesc si in prezent Galghai, in onoarea stramosilor care au pus pe fuga legiunile romane.
Inca de pe atunci, urmasii razboinicilor gargari au opus o rezistenta muta si darza in fata valurilor de invadatori care s-au revarsat spre tinuturile de la poalele Caucazului de Nord. Au facut fata invaziilor hunilor, avarilor, arabilor, khazarilor, mongolilor, tatarilor, persanilor si turcilor cu aceeasi inversunare tipica popoarelor din Caucaz. Au luptat in trecut si cu vecinii lor, georgienii si cazacii crestini, precum si cu kalmucii budisti. Au strabatut astfel veacurile fara a fi supusi niciodata in adevaratul sens al cuvantului. Aici s-a nascut lupta de gherila. Cecenii atacau si hartuiau armatele celor care le calcau tara, refugiindu-se in muntii lor inaccesibili, atunci cand erau coplesiti de multimea dusmanilor. De multe ori dispareau in stepa, intorcandu-se in satele lor cand primejdia trecuse. Si-au exercitat astfel extraordinara capacitate de rezistenta in special impotriva Imperiilor Otoman si Tarist, dand dovada de dragostea absoluta de libertate, care a ajuns sa reprezinte cea mai importanta trasatura de caracter a acestui popor. Intre ei, cecenii se numesc Nohci; denumirea de “ceceni” le-a fost data de rusi, care s-au inspirat de la satul Cecen-Aul, unde aveau loc intalnirile anuale intre conducatorii tuturor clanurilor.
Musulmani si nu prea…
Cecenii au practicat la inceput o forma de religie naiva bazata pe politeism si samanism caucazian. Paganismul cecen a ramas prezent si astazi in cadrul unei societati traditionale unde islamul, in ciuda imaginii date de stirile de la televizor, nu a reusit sa se impuna total. In prezent, cecenii inca se jura pe Soare, apa, pamant, foc sau diversi arbori, ca o reminiscenta vie a stravechiului paganism caucazian. O alta marturie a acestuia ramane cultul zeitatilor pagane tribale, Dela, Tusholi, Myatzil, Sieli, Yerdy, Gurmet-Tsuu, Erdzeli, Tamyz Yerdy. Apoi, pentru o perioada de cateva secole, s-au considerat crestini, crestinismul ortodox intrand in Cecenia din regatele georgiene. Abundenta de morminte crestine, precum si prezenta numelui de Zhaar (cruce) certifica din plin acest lucru. La mijlocul Evului Mediu, inexplicabil, cecenii au abandonat crestinismul, intorcandu-se la vechile practice pagane si la slavirea stramosilor sau divinitatilor tutelare ale familiei, vetrei, razboiului.
Pe acest fond spiritual, Islamul isi face aparitia tarziu, in pragul anului 1500, facilitat de schimburile economice si comerciale, precum si de legaturile politice cu Imperiul Otoman, Hanatul Crimeei si Persia. Tipul de Islam imbratisat de ceceni a fost Sufismul, cea mai blanda doctrina a Islamului, care propavaduieste cautarea continua a lui Dumenzeu, bunavointa si toleranta fata de alte religii. Vechile moschei de aici au peretii pictati cu imagini de calareti, arme, cai, lupi si pasari. Dupa cum se stie, in Islam este interzisa reprezentarea de fiinte vii. Conform analistilor politici ai situatiei prezente din Cecenia, majoritatea cecenilor au urmarit doar sa lupte pentru libertate si identitate culturala, iar de acest lucru au profitat gruparile islamiste radicale, adepte ale introducerii Wahhabismului, cea mai represiva forma de islam, originara din Arabia Saudita. Acestia au incercat deseori discreditarea Sufismului.
Cecenii traiesc si in zilele noastre impartiti in 131 de clanuri, denumite Teipe. Puterea traditionala era tripartita, fiind impartita in mod egal intre inteleptii clanurilor, sefii de Teipe si liderii religiosi. Dar, la fel ca ingusii, cecenii traiesc intr-o societate foarte egalitarista. Analistii militari au constatat pe acesta cale ca popoarele caucaziene cu sistem social putin ierarhizat au opus cea mai indarjita rezistenta invadatorilor. Legislatia sovietica nu a inlocuit aici niciodata adevaratele legi nescrise ale locurilor, asa zisele Adat. Legile rusilor nu au putut sterge nici traditiile razboinice pe baza carora este cladita acesta societate originala, care imbina rafinamentul cu violenta codificata. Principala virtute cultivata in inimile cecenilor, de cand sunt mici copii, este Yakh. Folclorul cecen a pastrat conceptul de Yakh in baladele, cantecele si legendele sale. “Fie ca nici o mama sa nu aiba un copil fara de Yakh”, clameaza cea mai des uzitata urare cecena. Yakh inglobeaza in sine calitati precum decenta, curaj, modestie si dispret afisat fata de moarte sau pericole.
Viata dura intr-un mediu ostil si saracacios, precum si atacurile neostoite a numeroaselor populatii dusmane, i-au facut pe ceceni sa dezvolte un respect deosebit fata de conceptul de munca grea. Acesta este descris de catre Khianal, idealul de munca obsteasca si intrajutorare a clanurilor de ceceni. Cat de puternic este inca Khianal in inimile asprilor munteni din Darial s-a vazut in timpul alunecarilor de teren din anii 1991-1993 din localitatea Nozhai Yurt. Atunci toti cecenii din intreaga lume si-au donat jumatate din avere conform codului nescris Adat pentru ajutorare celor afectati.
Nokhchallah sau barbatul perfect
Intelepciunea populara din Cecenia afirma ca nu trebuie decat sa te uiti la maniera in care paseste un barbat pentru a-ti da seama de intensitatea spiritului sau masculin. Sensul termenului de Nokhchallah nu se poate traduce complet in nici o alta limba. La o prima interpretare, ar semnifica adevaratul caracter al barbatilor luptatori din Cecenia. Aici sunt incluse o serie de norme comportamentale si calitati masculine fara de care orice barbat in floarea varstei nu se poate numi cu adevarat cecen. Curaj, respect, cavalerism, sfidare a pericolului, loialitate si diplomatie sunt printre principalele calitati ala acestui Cod de Onoare cecen ale carui origini se pierd in negura vremurilor. Mai presus de toate, Nokhchallah este o traditie orala transmisa din tata in fiu. Rusii spun deseori ca este mai usor sa faci un cecen sa incalce perceptele legii musulmane Sharia, decat sa-l obligi sa treaca peste idealul sau de Nokhchallah. Asta au invatat pe pielea lor primii misionari musulmani care au incercat sa-i oblige cu forta pe ceceni sa se islamizeze. Cecenii au adoptat in final tipul de Islam care se potrivea cel mai bine cu riturile lor ancestrale. Limba cecena este singurul limbaj din lume care nu are cuvinte pentru umilinta, nehotarare, cersetorie sau adulatie...
Nokhchallah stipuleaza ca niciun cecen sa nu aiba conflicte cu un nemusulman. Conform acestei reguli, este de preferat sa ramai certat cu un musulman, deoarece la Judecata de Apoi, cand vor fi judecate toate neamurile in functie de religia lor, este mai usor sa te intalnesti cu el in locul de adunare al sufletelor musulmane, decat sa cauti sufletul unui crestin sau budist pentru a-ti cere iertare...
Copiii cecenilor invatau manuirea pumnalului caucazian Kindjal si a sabiei Sashka, inca din momentul in care invatau sa mearga. Respectul fata de batrani si femei este probabil cea mai izbitoare trasatura de caracter a cecenilor. Nokhchallah este prezent si astazi in randul copiilor ceceni. In mica tara din Caucaz, 80 % dintre tinerii ceceni frecventeaza o sala de box, lupte sau arte martiale.
Lupi si oaspeti
Lupul a ramas animalul favorit al oricarui cecen, datorita dorintei nestavilita de libertate a acestui pradator. Intregul etos cecen se bazeaza pe admiratia fata de acest animal. Totem al primelor Teipe, lupul figureaza astazi in imnul si pe steagul cecen. Sa fii oaspete printre ceceni este unul dintre cele mai extraordinare lucruri, cugeta in memoriile sale batranul Tolstoi. Pentru acest popor care in decursul intregii sale existente a stat izolat in fortareata de stanci a muntilor sai, aparitia unui calator venit de departe dadea nastere celor mai intense sentimente de ospitalitate. Traditia Adat spune ca niciun oaspete nu apare intamplator, el fiind trimis de Dumnezeu care vrea astfel sa incerce sufletul si darnicia cecenilor. Din respect fata de oaspeti, acestora nu li se adreseaza nici o intrebare personala in perioada primelor trei zile de popas in casa unui cecen.
O intamplare din Caucaz
In timpul primului razboi cecen, un reporter francez era detasat in Cecenia pentru a transmite stiri despre evolutia conflictului. La un moment dat, traversa cu masina un drum laturalnic intre doua sate. Brusc, in fata sa apare silueta unei batrane pe care din nefericire nu o poate evita. Socat, coboara si urca in masina trupul inert al batranei, dupa care demareaza in forta spre primul spital. Dupa cativa kilometri, ramane in pana de benzina, in dreptul unui sat cecen. Coboara si merge in prima casa unde cere putina benzina si explica situatie. Cecenul, un barbat masiv il ajuta si impreuna merg spre spital. Ajunsi acolo, o coboara pe batrana lovita care cu toate eforturile medicilor nu mai poate fi salvata. Ancheta ulterioara a stabilit clar ca accidentul se petrecuse doar din vina batranei femei. La sfarsitul anchetei, reporterul francez este interpelat de cecenul caruia-i ceruse ajutorul pentru salvarea batranei: “Francezule, ai mare noroc...femeia pe care ai ucis-o cu masina era mama mea. Fusese in acea seara la niste rude. Acesta a fost soarta ei... Dar pentru ca ai oprit masina si ai facut totul pentru a o salva, te iert... In plus, ai intrat in casa mea, cerandu-mi ajutorul, iar la noi oaspetii sunt trimisi de Allah... Dar daca nu ai fi oprit masina sa o ajuti... Ei bine, francezule, atunci mi-as fi petrecut restul vietii cautandu-te sa te omor”, i-a raspuns cecenul pe un ton calm, fara ca nici un muschi sa-i fi tresarit pe fata...
6 august 2009
Siminică, maşinăria de zâmbete unsă cu lacrimi
Cel mai celebru comic al circului românesc e astăzi un clovn bătrân într-o lume prea grăbiă, dezamăgit de dispariţia romantismului, înlocuit de acrobaţiile emigrate din gimnastică.
Viaţa lui Siminică începe cu o notă de fantastic: s-a născut într-o cuşcă a leilor
transformată în vagon de circ, într-o familie legată de instituţia aceasta fascinantă. Bunicul era instrumentist în Orchestra Circului “Bercuini”, tatăl lui Simion cânta la trombon, iar mama făcea pe “amazoana” în spectacole şi, în timpul liber, vindea bilete la spectacole. Siminică a fost antrenat pentru marea arenă a circului de la naştere.
La şapte ani era gata. Debuta într-un show în care oscila între acrobaţie şi giumbuşlucuri. Alături de sora sa, Elena, a executat fenomenale numere de dublu trapez. Copilul acrobat a sfârşit în trupul unui clovn matur, iar clovnul matur e astăzi un pensionar de 72 de ani, revoltat şi dezamăgit de căderea în derizoriu a circului adevărat. Sora lui a murit când încă nu împlinise douăzeci de ani. S-a întâmplat la Râmnicu-Vâlcea, trapezul s-a rupt. A căzut de la 15 metri în faţa a 3.000 de spectatori. Era însărcinată în trei luni. La trei zile după, Siminică era înapoi în arenă. Plângea şi lumea râdea.
Odată ca niciodată…
Acum nouă ani, şi inima
lui Siminică a fost gata să cedeze. Poate prea obosită după decenii în care a bătut la intensitate maximă în corpul unui bărbat pentru care emoţia a fost, laolaltă, meserie şi chin. Simion Avram şi-a construit toată faima în faţa publicului. Iar publicul l-a transformat în Siminică, cel mai celebru comic al circului românesc.
Afişele de altadată vorbesc şi astăzi despre omul care bucura deopotrivă copii şi adulţi, spectatori veniţi sub cupola magică a cortului de circ doar pentru a se lăsa vrăjiţi de clovnul Siminică. A fost odată ca niciodată, s-ar zice simplu şi naiv, ca despre toate poveştile cu eroi pierduţi în amintiri. La distanţa anilor, totul pare un vis de demult ce strânge laolaltă paradoxurile unei profesii ce-şi devorează în cele din urmă idolii. Fracturi, zâmbete şi ropote de aplauze se derulează în alb-negru pe retina celor care nu vor încă să uite. Atenţie, motor!
Un clovn a iubit o statuie
“Ce frumos era! Artiştii de circ dăruiau o poveste spectatorilor. Sunt extraordinar de mulţumit sufleteşte că am putut să-i fac pe toţi cei de lângă mine să râdă”, îşi aminteşte maestrul Siminică. Iar memoriile revin una dupa alta, într-o cascadă ce curge volburos. “În 1984 am jucat rolul principal în «Popeye Marinarul». Eu îmi făceam apariţia din vârful cupolei, dar ca să fac asta trebuia să merg pe deasupra. Era însă iarnă şi fiind zăpadă pe cupolă mi-am pierdut papucii. Pentru că se făcuse timpul, s-a dat drumul la spectacol. Toată lumea se întreba însă «unde e Popeye?».
Am reuşit să aterizez şi eu momente mai târziu, spre deliciul spectatorilor. «A întârziat tramvaiul, ce să-i faci pe zăpezile astea», le-am spus”. Amintirile au câteodată şi iz internaţional, semn că artistul de circ e o figură ce adună în consens bucuriile şi tristeţile de peste tot: „Am făcut o comedie, «Statuia», mai sentimentală. Eram la ruşi, ţin minte. Într-un parc, eu, clovn, mă îndrăgosteam de o statuie. Râdea lumea tot timpul pe parcursul programului, iar la sfârşit plângea. Rolul artistului de circ e să aducă emoţie privitorului, nu doar să-i provoace râs“.
ÎN CULISE
Pumnii dinaintea zâmbetelor
Spectacolul de circ este crud cu eroii săi. Iar publicul, mereu egoist, aşteaptă zâmbete, nepăsându-i dacă ele sunt false sau nu. Siminică a învăţat lecţia asta pe propria piele: “Eram în Bulgaria, în 1956, şi făceam un număr de scândură cu Sandi Bernea. El se îndrăgostise de soră-mea, până la urmă a şi luat-o de nevastă. La momentul respectiv însă, maică-mea nu prea era de acord cu relaţia lor şi mi-a transmis să am grijă. Înainte de spectacol, am început o bătaie cu el într-un vagon, minute în şir. Până am fost anunţaţi că trebuie să intrăm în scenă. Să ne vezi cum ne pupam în manej, cât de zâmbitori eram. Mai făceam şi salturi destul de periculoase, el trebuia să mă prindă. Putea foarte bine să mă lase să cad în cap. Asta e viaţa artistului de circ – nu-ţi aduci niciodată problemele în faţa publicului”.
VEDETĂ
Favoruri de la ruşi, şampanie de la polonezi
“Erau mulţi invidioşi pe mine. Ţin minte că ruşii, care apreciază enorm comicii, mi-au oferit un apartament de trei camere la hotel, când am fost în turneu. Şi stăteam singur! Toţi au sărit, dar ruşii n-au cedat. Eu am vrut să refuz, dar nici n-au vrut să discute. Sau în Polonia, la mijlocul anilor ‘80, primeam o sticlă de şampanie pe spectacol. Ţineam navetele de băutură în vagon, sub pat, fiindcă eu nu beau”, rememorează Siminică aprecierea de care se bucura în vârful carierei.
În ţările lagărului socialist i se scanda numele. Chiar şi în Occident ţinea capul de afiş, stârnind admiraţia publicului. Secretul? Har, muncă şi exemplul maeştrilor: “Eu singur îmi scriam scenariile, îmi alegeam melodiile de fundal. Dar sursa mea de inspiraţie a fost şcoala rusă. Erau cei mai mari în epoca. Popov, Karandash – cei mai buni. Ultimul chiar îmi spunea «copilul meu» şi mă ruga să rămân în Rusia cu el. Am fost bun prieten şi cu Enghibarov, un mare clovn”.
DRAGOSTEA LA CIRC
Familiile de sub cupolă
“Dragostea pentru public este cea care-ţi dă idei. Vezi că spectatorul tău vrea tot timpul ceva nou, vine la circ ca să vadă mereu altceva şi să primească de fiecare dată
emoţie. Trebuie să-i provoci în permanenţă imaginaţia. Eu am muncit foarte mult pentru asta”. Ochii îi sclipesc, iar mâinile execută gesturi largi. Siminică pare şi astăzi să performeze, din fotoliul unui apartament bucureştean, în faţa unui public imaginar. Nu ştii cât cabotinism şi cât adevăr se află în cuvintele şi mimica acestui om pentru care circul a fost mai mult decât un mod de viaţă. Şi nici nu contează.
Spectacolul prezenţei sale e încă viu la atâţia ani depărtare de ultima reverenţă făcută în manej, sub privirile calde ale unei săli pline. “Am fost născut în circ, crescut în circ. De fapt, lucrând aici e imposibil să eviţi «lanţul» ăsta: oamenii circului îşi construiesc familii în «interiorul» şapitoului”. Îi adună la un loc modul ăsta de viaţă, turneele lungi, accidentările, orele nesfârşite de repetiţii, aplauzele şi chiar lacrimile nevăzute, mereu lăsate în spatele cortinei. Doina, soţia lui Siminică, vine, firesc, tot din lumea circului. El a mai fost căsătorit, tot cu o artistă de circ, din Cehoslovacia, au şi o fată împreună, şi ea tot acrobată… Povestea merge mai departe.
DEZNĂDEJDEA
“Îmi vine să plâng”
De şase ani, Siminică n-a mai călcat sub cupola circului. Ceea ce odată a fost o artă, consideră maestrul, astăzi a ajuns într-o stare vecină cu deplorabilul: “Dacă vreau să văd gimnastică mă uit la televizor. Nu mai găsesc la circ poveştile care făceau odinioară deliciul publicului. Fiecare număr avea un scenariu, se lucra cu orchestra, iar libertatea artistului de circ era mult mai mare. Astăzi eu nu mai găsesc emoţia şi spectacolul de atunci. Şi-mi vine să plâng”.
Numerele personale care valorificau capacitatea artistului de a-şi gestiona singur propria apariţie rămân pentru Siminică imaginea autentică a circului adevărat. “Sandi Bernea avea un număr de basculă în doi. Făcea acrobatică, asta era esenţa, dar «îmbrăca» totul într-un scenariu. Avea un pom şi o bancă. Începea o muzică lirică, cu păsărele, iar Sandi intra în scenă cu iubita, plimbându-se prin parc. La un moment dat începea o vijelie care-i ridica pălăria în pom. El sărea pe basculă ca să ia pălăria, ea făcea diverse salturi. Aşa cum este acum la circ, nu mai vezi astfel de scenarii. Acrobaţii intră, îşi execută numărul şi gata”, încheie amar maestrul Siminică. Circul şi-a pierdut din romantism, şi lumea e prea grăbită să mai ia aminte la lacrimile unui clovn bătrân.
CUM E ACUM
Noul val vine din gimnastică
Artiştii acrobaţi de astăzi sunt diferiţi de oamenii din amintirile lui Siminică. Îi unesc, fără să ştie, pasiunea şi frica nespusă, tremurul stăpânit al trupului dinaintea unui salt în gol. Bogdan Boldojar are 28 de ani. De nouă ani e în lumea circului. Venit din gimnastica blamată de Siminică. Nu i-a placut ideea de circ. Iniţial, a fost destul de reticent, venea doar seara la repetiţii. Recunoaşte că e periculos ceea ce face, dar “există un mare secret: să-ţi fie frică! Se spune că circul îţi învinge frica, însa ea există şi te opreşte să-ţi depăşeşti limitele. Frica îţi spune până unde poţi să mergi”.
Circul nu este pentru el doar un simplu job, e o stare de spirit dictată de pasiune. Bogdan a fost norocos – doar un accident, în Spania, când a căzut de la şase metri şi şi-a rupt ligamentele. Spune, mândru: “Noi facem circ adevărat, nu politicienii!”. Admite totuşi că, din păcate, lumea nu vede circul ca pe o forma de artă, deşi artiştii români de circ sunt laureaţi internaţional respectaţi pretutindeni. De asemenea, o şcoală adevărată de circ autohtonă nu există, acrobaţii ajung aici mai ales din gimnastică, prin preselecţii. “Circul e ca un drog, când intri în scenă problemele personale nu mai contează. Ceea ce te motivează constant sunt aprecierile spectatorilor, iar acestea stimulează şi concurenţă între acrobaţi”.
George Dumitru (35 de ani) e artist acrobat din 1993. Înainte de circ a făcut sărituri în apă. “Dacă nu execuţi săriturile bine, o să ajungi la circ”, îl ameninţa profesorul de gimnastică. A fost mai mult o profeţie. “Ce-i frumos pentru public este dificil pentru noi”, sintetizează el. A performat peste tot – Germania, Olanda, Elveţia, Anglia, Israel, Ungaria. “Lumea circului vorbeşte un amalgam de limbi”. Cu accidentarile nu a avut probleme, doar două luxaţii de-a lungul anilor. Încheie trist: “Publicul e bun, ne apreciază, însa nu pare să recepteze circul ca pe o artă. Şi asta pentru că: 1. nu aduce flori artistului; 2. nu aplaudă la final minute în şir, ca la teatru”. Bogdan şi George, angajaţi la“Globus”, sunt reprezentativi pentru “noul val” din circul românesc, înclinat să-şi trăiască viaţa nouă prin acrobaţiile artiştilor-gimnaşti, nu prin mimică şi scenariu, lumea frumoasă şi pierdută a lui Siminică.
acest articol a fost publicat de evz.ro
Viaţa lui Siminică începe cu o notă de fantastic: s-a născut într-o cuşcă a leilor
transformată în vagon de circ, într-o familie legată de instituţia aceasta fascinantă. Bunicul era instrumentist în Orchestra Circului “Bercuini”, tatăl lui Simion cânta la trombon, iar mama făcea pe “amazoana” în spectacole şi, în timpul liber, vindea bilete la spectacole. Siminică a fost antrenat pentru marea arenă a circului de la naştere.
La şapte ani era gata. Debuta într-un show în care oscila între acrobaţie şi giumbuşlucuri. Alături de sora sa, Elena, a executat fenomenale numere de dublu trapez. Copilul acrobat a sfârşit în trupul unui clovn matur, iar clovnul matur e astăzi un pensionar de 72 de ani, revoltat şi dezamăgit de căderea în derizoriu a circului adevărat. Sora lui a murit când încă nu împlinise douăzeci de ani. S-a întâmplat la Râmnicu-Vâlcea, trapezul s-a rupt. A căzut de la 15 metri în faţa a 3.000 de spectatori. Era însărcinată în trei luni. La trei zile după, Siminică era înapoi în arenă. Plângea şi lumea râdea.
Odată ca niciodată…
Acum nouă ani, şi inima
lui Siminică a fost gata să cedeze. Poate prea obosită după decenii în care a bătut la intensitate maximă în corpul unui bărbat pentru care emoţia a fost, laolaltă, meserie şi chin. Simion Avram şi-a construit toată faima în faţa publicului. Iar publicul l-a transformat în Siminică, cel mai celebru comic al circului românesc.
Afişele de altadată vorbesc şi astăzi despre omul care bucura deopotrivă copii şi adulţi, spectatori veniţi sub cupola magică a cortului de circ doar pentru a se lăsa vrăjiţi de clovnul Siminică. A fost odată ca niciodată, s-ar zice simplu şi naiv, ca despre toate poveştile cu eroi pierduţi în amintiri. La distanţa anilor, totul pare un vis de demult ce strânge laolaltă paradoxurile unei profesii ce-şi devorează în cele din urmă idolii. Fracturi, zâmbete şi ropote de aplauze se derulează în alb-negru pe retina celor care nu vor încă să uite. Atenţie, motor!
Un clovn a iubit o statuie
“Ce frumos era! Artiştii de circ dăruiau o poveste spectatorilor. Sunt extraordinar de mulţumit sufleteşte că am putut să-i fac pe toţi cei de lângă mine să râdă”, îşi aminteşte maestrul Siminică. Iar memoriile revin una dupa alta, într-o cascadă ce curge volburos. “În 1984 am jucat rolul principal în «Popeye Marinarul». Eu îmi făceam apariţia din vârful cupolei, dar ca să fac asta trebuia să merg pe deasupra. Era însă iarnă şi fiind zăpadă pe cupolă mi-am pierdut papucii. Pentru că se făcuse timpul, s-a dat drumul la spectacol. Toată lumea se întreba însă «unde e Popeye?».
Am reuşit să aterizez şi eu momente mai târziu, spre deliciul spectatorilor. «A întârziat tramvaiul, ce să-i faci pe zăpezile astea», le-am spus”. Amintirile au câteodată şi iz internaţional, semn că artistul de circ e o figură ce adună în consens bucuriile şi tristeţile de peste tot: „Am făcut o comedie, «Statuia», mai sentimentală. Eram la ruşi, ţin minte. Într-un parc, eu, clovn, mă îndrăgosteam de o statuie. Râdea lumea tot timpul pe parcursul programului, iar la sfârşit plângea. Rolul artistului de circ e să aducă emoţie privitorului, nu doar să-i provoace râs“.
ÎN CULISE
Pumnii dinaintea zâmbetelor
Spectacolul de circ este crud cu eroii săi. Iar publicul, mereu egoist, aşteaptă zâmbete, nepăsându-i dacă ele sunt false sau nu. Siminică a învăţat lecţia asta pe propria piele: “Eram în Bulgaria, în 1956, şi făceam un număr de scândură cu Sandi Bernea. El se îndrăgostise de soră-mea, până la urmă a şi luat-o de nevastă. La momentul respectiv însă, maică-mea nu prea era de acord cu relaţia lor şi mi-a transmis să am grijă. Înainte de spectacol, am început o bătaie cu el într-un vagon, minute în şir. Până am fost anunţaţi că trebuie să intrăm în scenă. Să ne vezi cum ne pupam în manej, cât de zâmbitori eram. Mai făceam şi salturi destul de periculoase, el trebuia să mă prindă. Putea foarte bine să mă lase să cad în cap. Asta e viaţa artistului de circ – nu-ţi aduci niciodată problemele în faţa publicului”.
VEDETĂ
Favoruri de la ruşi, şampanie de la polonezi
“Erau mulţi invidioşi pe mine. Ţin minte că ruşii, care apreciază enorm comicii, mi-au oferit un apartament de trei camere la hotel, când am fost în turneu. Şi stăteam singur! Toţi au sărit, dar ruşii n-au cedat. Eu am vrut să refuz, dar nici n-au vrut să discute. Sau în Polonia, la mijlocul anilor ‘80, primeam o sticlă de şampanie pe spectacol. Ţineam navetele de băutură în vagon, sub pat, fiindcă eu nu beau”, rememorează Siminică aprecierea de care se bucura în vârful carierei.
În ţările lagărului socialist i se scanda numele. Chiar şi în Occident ţinea capul de afiş, stârnind admiraţia publicului. Secretul? Har, muncă şi exemplul maeştrilor: “Eu singur îmi scriam scenariile, îmi alegeam melodiile de fundal. Dar sursa mea de inspiraţie a fost şcoala rusă. Erau cei mai mari în epoca. Popov, Karandash – cei mai buni. Ultimul chiar îmi spunea «copilul meu» şi mă ruga să rămân în Rusia cu el. Am fost bun prieten şi cu Enghibarov, un mare clovn”.
DRAGOSTEA LA CIRC
Familiile de sub cupolă
“Dragostea pentru public este cea care-ţi dă idei. Vezi că spectatorul tău vrea tot timpul ceva nou, vine la circ ca să vadă mereu altceva şi să primească de fiecare dată
emoţie. Trebuie să-i provoci în permanenţă imaginaţia. Eu am muncit foarte mult pentru asta”. Ochii îi sclipesc, iar mâinile execută gesturi largi. Siminică pare şi astăzi să performeze, din fotoliul unui apartament bucureştean, în faţa unui public imaginar. Nu ştii cât cabotinism şi cât adevăr se află în cuvintele şi mimica acestui om pentru care circul a fost mai mult decât un mod de viaţă. Şi nici nu contează.
Spectacolul prezenţei sale e încă viu la atâţia ani depărtare de ultima reverenţă făcută în manej, sub privirile calde ale unei săli pline. “Am fost născut în circ, crescut în circ. De fapt, lucrând aici e imposibil să eviţi «lanţul» ăsta: oamenii circului îşi construiesc familii în «interiorul» şapitoului”. Îi adună la un loc modul ăsta de viaţă, turneele lungi, accidentările, orele nesfârşite de repetiţii, aplauzele şi chiar lacrimile nevăzute, mereu lăsate în spatele cortinei. Doina, soţia lui Siminică, vine, firesc, tot din lumea circului. El a mai fost căsătorit, tot cu o artistă de circ, din Cehoslovacia, au şi o fată împreună, şi ea tot acrobată… Povestea merge mai departe.
DEZNĂDEJDEA
“Îmi vine să plâng”
De şase ani, Siminică n-a mai călcat sub cupola circului. Ceea ce odată a fost o artă, consideră maestrul, astăzi a ajuns într-o stare vecină cu deplorabilul: “Dacă vreau să văd gimnastică mă uit la televizor. Nu mai găsesc la circ poveştile care făceau odinioară deliciul publicului. Fiecare număr avea un scenariu, se lucra cu orchestra, iar libertatea artistului de circ era mult mai mare. Astăzi eu nu mai găsesc emoţia şi spectacolul de atunci. Şi-mi vine să plâng”.
Numerele personale care valorificau capacitatea artistului de a-şi gestiona singur propria apariţie rămân pentru Siminică imaginea autentică a circului adevărat. “Sandi Bernea avea un număr de basculă în doi. Făcea acrobatică, asta era esenţa, dar «îmbrăca» totul într-un scenariu. Avea un pom şi o bancă. Începea o muzică lirică, cu păsărele, iar Sandi intra în scenă cu iubita, plimbându-se prin parc. La un moment dat începea o vijelie care-i ridica pălăria în pom. El sărea pe basculă ca să ia pălăria, ea făcea diverse salturi. Aşa cum este acum la circ, nu mai vezi astfel de scenarii. Acrobaţii intră, îşi execută numărul şi gata”, încheie amar maestrul Siminică. Circul şi-a pierdut din romantism, şi lumea e prea grăbită să mai ia aminte la lacrimile unui clovn bătrân.
CUM E ACUM
Noul val vine din gimnastică
Artiştii acrobaţi de astăzi sunt diferiţi de oamenii din amintirile lui Siminică. Îi unesc, fără să ştie, pasiunea şi frica nespusă, tremurul stăpânit al trupului dinaintea unui salt în gol. Bogdan Boldojar are 28 de ani. De nouă ani e în lumea circului. Venit din gimnastica blamată de Siminică. Nu i-a placut ideea de circ. Iniţial, a fost destul de reticent, venea doar seara la repetiţii. Recunoaşte că e periculos ceea ce face, dar “există un mare secret: să-ţi fie frică! Se spune că circul îţi învinge frica, însa ea există şi te opreşte să-ţi depăşeşti limitele. Frica îţi spune până unde poţi să mergi”.
Circul nu este pentru el doar un simplu job, e o stare de spirit dictată de pasiune. Bogdan a fost norocos – doar un accident, în Spania, când a căzut de la şase metri şi şi-a rupt ligamentele. Spune, mândru: “Noi facem circ adevărat, nu politicienii!”. Admite totuşi că, din păcate, lumea nu vede circul ca pe o forma de artă, deşi artiştii români de circ sunt laureaţi internaţional respectaţi pretutindeni. De asemenea, o şcoală adevărată de circ autohtonă nu există, acrobaţii ajung aici mai ales din gimnastică, prin preselecţii. “Circul e ca un drog, când intri în scenă problemele personale nu mai contează. Ceea ce te motivează constant sunt aprecierile spectatorilor, iar acestea stimulează şi concurenţă între acrobaţi”.
George Dumitru (35 de ani) e artist acrobat din 1993. Înainte de circ a făcut sărituri în apă. “Dacă nu execuţi săriturile bine, o să ajungi la circ”, îl ameninţa profesorul de gimnastică. A fost mai mult o profeţie. “Ce-i frumos pentru public este dificil pentru noi”, sintetizează el. A performat peste tot – Germania, Olanda, Elveţia, Anglia, Israel, Ungaria. “Lumea circului vorbeşte un amalgam de limbi”. Cu accidentarile nu a avut probleme, doar două luxaţii de-a lungul anilor. Încheie trist: “Publicul e bun, ne apreciază, însa nu pare să recepteze circul ca pe o artă. Şi asta pentru că: 1. nu aduce flori artistului; 2. nu aplaudă la final minute în şir, ca la teatru”. Bogdan şi George, angajaţi la“Globus”, sunt reprezentativi pentru “noul val” din circul românesc, înclinat să-şi trăiască viaţa nouă prin acrobaţiile artiştilor-gimnaşti, nu prin mimică şi scenariu, lumea frumoasă şi pierdută a lui Siminică.
acest articol a fost publicat de evz.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)