Traditii: Plugusorul

Datina plugusorului prezinta un fapt istoric mitizat : opera imparatului Traian (Badita Traian), care extinde la maximum agricultura in Dacia cucerita, ce trebuia sa devina granar al Imperiului roman. S-a spus ca Plugusorul reprezinta sinteza unui tratat, de agronomie folclorizata. Consideram ca mai degraba el este o legenda mitica transpusa in versuri, care exalta meritele agriculturii "intensive" romane a graului, in locul meiului ce domina in cultura cerealiera la daci la inceputul erei noastre. Plugusorul releva deci un rit de restructurare si indatinare a culturii graului la daco-romani.

Trecerea de la cultura meiului la cultura graului marcheaza deci un dublu progres economic : trecerea de la economia naturala la aceea de schimb si transformarea graului intr-un aliment de baza la daco-romani, cu noi implicatii culturale de factura magico-mitice.

Un rit agrar stravechi este transfigurat si in alaiul cucilor.

"La lasatul secului se forma un alai de fapturi mirifice numite cuci si cucoaice, alai asemanator celui al Kukkeriilor din Bulgaria si Corentilor din Iugoslavia, catesitreile avand un fond mitologic stravechi trac. Consemnari pentru alaiul cucilor pe teritoriul Romaniei se gasesc in Regestele Varadiene, pentru secolul al XIII-lea in Vietile Sfintilor de Mitropolitul Dosoftei pentru secolul al XVIII lea, in Sinapsisul (din 1757) pentru secolul al XVIII lea si in cativa autori straini: J. G. Frazer, D. Marinov, Mihail Arnaudov, Rosita Anghelova. Unii cercetatori au pledat pentru originea lor elina, prosopoforica ce ar deriva din antesteriile dionysiace, altii pentru originea slava, ca derivand din alaiul lui Cupalo si altii pentru originea traca, ca derivand din rituri agro-pastorale trace.

Scenariul mitico-ritual al Cucilor se extinde asupra satului intreg. Actiunea "se desfasoara in trei parti: prima parte in dimineata de lasatul secului, cand alaiuri de cucoaice (flacai travestiti in femei), cu zurgalai la picioare, la brau si crucis pe piept, cutreiera satele simuland bataia traditionala cu chiuliciul (un bici in varful caruia se afla atarnata o opinca rupta); partea a doua , in dupa masa aceleiasi zile, cand incepe o pieseta in care per­sonajul principal este "bunica cucilor", in jurul careia se strang : miri si mirese, plugari si plugarite, ciobani si ciobanite, vanatori, jandarmi, preoti, vraci si uneori chiar "masti de camile"spre a intocmi o mascarada zgomo­toasa in mijlocul satului, unde se trag trei brazde simbolice in cerc, udand cu vin pe unul din ei (de obicei pe mire); si partea a treia, in seara aoeleeasi zile, cand inainte de a se insera isi scot mastile cu un anumit ceremonial, rupandu-le de pe cap, trantindu-le de pamant, calcandu-le in picioare, strigand: "Sa piara cu tine/ tot ce-i rau in mine/ si sa fiu luminat/cum am fost inturnat (...) !" dupa care urmeaza hora satului si un fel de retra­gere cu torte".

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-mânati,
Lânga boi v-alaturati
Si cuvântul mi-ascuttati:

S-a sculat mai an
Badica Traian
Si-a încalecat
Pe-un cal învatat,

Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frâu de matasa,
Cât vita de groasa.

Si în scari s-a ridicat,
Ca s-aleaga-un loc curat
De arat si semanat.
Si-n curând s-a apucat,

Câmpul neted de arat,
În lungis
Si-n curmezis
S-a apucat într-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei
În coada cu dalbei,
În frunte tintatei.
Mânati flacai: hai, hai!

Ziua toata a lucrat,
Brazda neagra a rasturnat
Si prin brazde-a semanat
Grâu marunt si grâu de vara,
Sa dea Domnul sa rasara.

Si când lucrul a sfârsit
Iata, mare, s-a stârnit,
Un vânt mare pe pamânt
Si ploi multe dupa vânt,

Pamântul de-a racorit
Si samânta a-ncoltit
La luna, la saptamâna
Îsi umplu cu aur mâna.

Si se duse ca sa vada
De i-a dat Dumnezeu roada
Si de-i grâul rasarit
Si de-i spicul aurit.
Mânati flacai: hai, hai!

Traian iute s-a întors…
Si din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai nazdravan,
Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.

El voios a-ncalecat,
La Tighina a plecat
Si otel a cumparat
Ca sa faca seceri mari
Pentru seceratori tari.
Si sa faca seceri mici
Pentru copilasi voinici.

Si-a strâns fineSi vecine
Si vreo trei babe batrâne,
Care stiu rândul la pane;
Si pe câmp i-a dus
Si pe toti i-a pus,
La lucrul pamântului în racoarea vântului.

Ei cu stânga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan înaintau
De parea ca înotau.
Mânati mai: hai, hai!

Altii în urma lor legau
Si clai mândre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
În capul pamântului,
În bataia vântului.

Arie pe loc faceau
Si grâul îl treerau;
Harabale încarcau
Si la moara le porneau.

Si turnau deasupra-n cos
Grâu maruntel de cel ros,
De sub piatra în covata
Curgea faina curata.

Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Si voios se înturna.

Iara mândra jupâneasa
Auzea tocmai din casa
Chiotul flacailor
Scârtâitul carelor.
Mânati mai: hai, hai!

În camara ea mergea
Si din cui îsi alegea
Sita mare si cam deasa
Tot ca pânza de matasa

Si cernea, mare, cernea,
Ninsoare se asternea;
Apoi pane plamadea
Si-o lasa pâna dospea;

Colacei ca învârtea
Pe lopata mi-i culca
Si-n cuptor mi-iarunca;
Apoi iara cu lopata,
Rumeni îi scotea si… gata!

Atunci ea-mpartea vreo cinci,
La flacaii cei voinici
Si-mpartea trei colacei
La copiii mititei.
Mânati mai: hai, hai!

Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi
Ca s-avem parte si noi.

Sa va fie casa, casa;
Sa va fie masa, masa;
Tot cu mesele întinse
Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti,
Sa va gasim înfloriti,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata.
Aho, aho!

Ignatul, îmbinare a crestinismului cu ritualurile pagâne

În tradiţia poporului român, porcul de Crăciun se sacrifică în ziua de Ignat, mai exact, în fiecare an pe 20 decembrie. Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu se lucrează altceva decât tăiatul porcului, iar bătrânii cred că omul care n-are porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Dacă, totuşi, n-ai porc, tai măcar o găină, pentru că trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat. Atunci când vine momentul tăierii porcului, toată familia se adună de prin toate colţurile ţării şi toţi prietenii se strâng laolaltă pentru a ajuta sau asista la tradiţionalul obicei.
Se mai spune că, atunci când tai porcul, trebuie să zici "Ignat, Ignat / Porc umflat".

Se crede că în noaptea din ajunul Ignatului, porcul îşi visează cuţitul sau se visează la gât cu mărgele roşii. Din bătrâni se spune că, înainte de tăiere, porcul amuţeşte ore în şir ca şi cum ar simţi că i se apropie sfârşitul. Aceasta este perioada denumită de gospodari “tăcerea porcului”. În unele părţi ale ţării, porcul se... anesteziază, dar nu după modelul UE, ci cu “juma de kil de ţuică” pentru ca, în acest fel, să nu mai simtă nimic. Porcul care nu a fost tăiat de Ignat nu se va mai îngrăşa. La tăiatul porcului nu trebuie să fie de faţă oameni miloşi, penru că porcul moare greu iar carnea lui nu mai este bună. Pentru a decurge “ca la carte”, sacrificiul porcului trebuie făcut numai de persoane specializate şi care nu scrâşnesc din dinţi pentru că astfel, “carnea va fierbe bine”.
Ca să nu se strice sămânţa porcului din gospodărie, adică pentru a asigura porcul din anul următor, gospodinele înmoaie în sânge un smoc de păr din coada animalului şi îl pun la păstrare. Altă superstiţie din Ardeal prevede că pe fruntea copiilor se face semnul crucii cu sângele animalului, ca să fie sănătoşi în anul ce va veni. După ce a fost tăiat, capul porcului se cântăreşte. Se zice că trupul animalului este de zece ori mai greu.
Pe vremuri, după ce porcul era sacrificat, se aşeza pe el cel mai tânăr fecior din familie, pentru că tradiţia spune că “numai aşa nu se altereaza carnea”.
În popor se mai păstrează datina de a arunca tămâie în focul în care este pârlit animalul, iar pe capul porcului se incizează semnul crucii, pentru a “goni spiritele malefice cuibărite în corp”.
Când porcul este negru, se aduna sânge într-o farfurie sau strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul şi afumă cu el copiii ca să-i scape de sperieturi. Untura de la porcul negru e bună la vrăji.
Cei care au ajutat la tăiatul porcului sunt "omeniţi" cu pomana porcului. Se mai zice că femeile care nu ţin ziua de Ignat sunt pedepsite de o fiinţă lacomă şi rea care se numeşte Inătoarea. În poveştile care circulă în popor se spune că Inătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat. Femeia a scăpat numai datorită unui sfat bun primit de la o vecină.
Sărbătorile, între alte funcţii, o au şi pe aceea de a ritma munca. Există un timp al torsului, alt timp al ţesutului... Gospodinele ştiu aceste lucruri.

Sursa: informatia.ro

Târgovişte: Cetate De Scaun

Târgovişte este reşedinţa şi cel mai mare oraş al judeţului Dâmboviţa, Muntenia, România. Are o populaţie de aproximativ 89.000 de locuitori. Reşedinţă domnească şi capitală între 1396 şi 1714, oraşul a deţinut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar şi cultural-artistic al Ţării Româneşti.

Aşezare geografică

Oraşul este situat pe o terasă înaltă de 260m, deasupra văii Ialomiţei, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică şi Câmpia Înaltă a Târgoviştei[2], care cuprinde interfluviul dintre râul Dâmboviţa şi râul Ialomiţa până la contactul cu „câmpia de divagare”, joasă şi monotonă, fiind o prelungire a câmpiilor subcolinare. Câmpia este desprinsă din uniformitatea Câmpiei Române, Târgoviştea fiind aşezată în sectorul subcolinar al acesteia, parte a câmpiei Piemontane Înalte a Ialomiţei, şi în vecinătatea Dealurilor Subcarpatice.



Biserica Domneasca Si Ruinele Curtii Domnesti
Istoric

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul şi în împrejurimile oraşului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic. În Muzeul de Arheologie se găsesc vestigii ale culturilor de tip Stancevo-Criş, Gumelniţa, Coţofeni, apoi din perioada bronzului şi din epoca fierului. Bine ilustrate în muzeu sunt podoabe şi unelte geto-dacice din vremea regilor Daciei, Burebista şi Decebal, şi ulterior monede ce dovedesc cuprinderea zonei în aria culturii materiale daco-romane (sec. I-III) si apoi bizantină (sec. V-VI). În cartierul Suseni din actualul Târgovişte s-au găsit urme ale unei aşezări din sec. II-V peste care este suprapusă alta protoromână din sec. VIII-X. Peste acestea, s-a format o aşezare rurală în sec. XII-XIV, din care s-a dezvoltat târgul medieval.

Perioada medievală i-a adus recunoaşterea ca târg de importanţă europeană, unde se schimbau mărfuri sosite din trei continete cu cele ale producătorilor locali.
Turnul Chindiei, simbol al oraşului

Nicolae Iorga crede că la Târgovişte a avut loc bătălia (datând-o în 1369) dintre voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi şi pârcălabul Dragomir al cetăţii Dâmboviţei în vremea domniei lui Vladislav I, alias Vlaicu-Vodă, câştigată de români. Este de reţinut că, în cronica turcului Ioan Küküllö, se pomeneşte de existenţa, pe locul unde se află astăzi oraşul, a unei fortificaţii, căci „voievodul Nicolae, după ce a trecut cu oastea [...] râul Ialomiţa luând cu putere întăriturile ridicate de valahi” este nevoit să se retragă. O dovadă că oraşul exista încă de atunci şi că, românii s-au bătut cu îndârjire.

Prima menţiune a oraşului, la 1396, este făcută de cruciatul bavarez Johann Schitberger, care a vizitat oraşul cu ocazia pregătirilor pentru lupta de la Nicopole.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân oraşul a devenit principala reşedinţă domnească a Ţării Româneşti. Tot în timpul acestui domnitor a fost refăcută Curtea Domnească, ale cărei ruine împrejmuiesc astăzi Turnul Chindiei; ultimele cercetări arheologice au avansat ideea că o curte a fost ridicată aici înainte de Mircea cel Bătrân.

Primul act oficial, din 1406, este scris pe hârtie către mănăstirea Tismana de "Io. Mircea I Basarab, voievodul Ţării Româneşti, duce de Făgăraş şi Almaş, comite de Severin, despot al pământurilor lui Dobrotici şi domn al Dârstorului, spre cunoştinţa acestora, atât celor de acum, cât şi celor viitori", aşa cum semna tratatele sale de alianţă.

Din 1424 se păstrează prima reglementare comercială făcută de domnitorul Dan II, ce stabileşte privilegiile vamale ale târgoveţilor locali şi drepturile de care beneficiau aceştia în ţară. Din 1451 datează prima culegere de legi făcută de grămăticul Dragomir, din porunca voievodului Vladislav II.

Vlad Ţepeş urcă pe tron în 1456 cu sprijinul prietenilor săi Ioan Huniade şi Ştefan cel Mare şi se înscrie în istorie pentru victoria din 1462 împotriva sultanului Mehmet II, cuceritorul Constantinopolului. În timpul său a fost construit Turnul Chindiei .

Voievodul Radu cel Mare reclădeşte începând cu 1499 biserica "Sf. Nicolae din Deal", cunoscută azi ca Mănăstirea Dealu, care va fi terminată de urmaşul său Vlad cel Tânăr. Pictura acesteia va fi realizată în 1514 sub Neagoe Basarab de zugravul Dobomir din Târgovişte.

După toate probabilităţile,[necesită citare] la Târgovişte a activat primul meşter tipograf din Ţara Românească, Macarie, care a tipărit, începând cu anul 1508, primele trei carţi în limba slavonă cunoscute la noi: „Liturghierul” (1508), „Octoihul” (1510) şi „Evangheliarul” (1512). către mijlocul aceluiaşi secol activitatea tipografică este reluată la Târgovişte de ucenicul lui Macarie, Dimitrie Liubavici, cu un „Molivelnic” (1545) si un „Apostol” (1547).
Statuia lui Mihai Viteazul din Târgovişte

Mihai Viteazul a reuşit în 1600, pentru prima oară, Unirea celor trei principate româneşti - Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Prestigiul lui de apărător al creştinătăţii era recunoscut în întreaga Europă. Trădarea si uciderea lui a fost plânsă de toţi românii. În timpul său, Târgovişte este ocupată de turcii lui Sinan paşa, care fortifică zona centrală. În octombrie 1595, trupele creştine ale Ungariei şi ale lui Mihai Viteazul eliberează oraşul, ce suferă ănsă mari pagube.

Matei Basarab (1632-1654) a fost un mare sprijinitor al culturii. El este cel care întăreşte şi extinde fortificaţiile oraşului (unice la sud de Carpaţi), repară vechile biserici şi construieşte multe altele noi.

Constantin Brâncoveanu a asigurat timp de un sfert de secol (1688-1714) stabilitatea ţării şi a murit ca un martir, refuzând să-şi trădeze credinţa. În timpul său, reşedinţa de vară a ţării s-a aflat la Târgovişte, iar cea de iarnă la Bucureşti. După domnia sa, capitala se mută la Bucureşti, eveniment în urma căruia Târgovişte a început sa piardă din puterea economică precum şi din populaţie.

Urmează un secol al domnilor fanarioţi. Vechea cetate de scaun este cu adevărat părăsită şi trecerea timpului afectează tot mai dureros din zidurile sale, ce ajung să fie folosite de boieri şi unii localnici ca material de construcţie pentru propriile case.

Răscoala lui Tudor Vladimirescu, din 1821, după ce străluceşte la Bucureşti, restabilind domniile pământene pe scaunul ţării, se sfârşeşte trist la Târgovişte. Tudor şi multi dintre soldaţii săi sunt masacraţi de eterişti pe locul din faţa bisericii Mitropoliei, unde s-a ridicat o cruce de piatră, în amintirea lor.

Târgoviştenii au participat activ la revoluţia română din 1848 si au sustinut toate actele politice ale unioniştilor. După unire, Alexandru Ioan Cuza a intrat să viziteze oraşul, pe sub o arcadă de flori, la 17 iunie 1859.

Modernizarea societăţii româneşti la sfârşitul sec. XIX a însemnat un mare avânt economic, ilustrat prin iluminarea oraşului în 1863, inaugurarea cursei de diligenţe şi apoi de cale ferată Bucureşti-Târgovişte, înfiinţarea primei întreprinderi industriale - Arsenalul Armatei, construirea rafinăriilor de petrol.

Târgovişte şi-a plătit tributul de sânge în toate marile bătălii ale naţiunii. În războiul de independenţă din 1877-1878 s-au distins numeroşi comandanţi si ostaşi târgovişteni. În timpul primului război mondial Regimentul III Dâmboviţa nr. 22 a primit Ordinul "Mihai Viteazul" pentru vitejia sa în campania din Transilvania din 1916, şi apoi în timpul marilor bătălii de la Mărăşti, Oituz si Mărăşeşti în 1917.

Târgovişte a fost locul execuţiei dictatorului Nicolae Ceauşescu precum şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu, în decembrie 1989.

Sursa: Wikipedia

Marea Unire din 1918

Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 ziua naţională a României.



Alba Iulia, faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Aici era locul unde trebuia să se adune norodul la Marea Unire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, întrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.


Sursa: Wikipedia