28 iunie 2009
18 iunie 2009
Hunii, Cei Care Au Umilit Imperiul Roman
Fara nici un fel de avertisment, un trib necunoscut, aparut dintr-o lume straina, a muscat adanc din inima Europei. Calaretii desavarsiti, dedicati pana la moarte arcului cu sageti, au lovit ca fulgerul. Pe unde au navalit nu a mai ramas piatra peste piatra… Au ucis barbatii, au siluit femeile, au inrobit copiii, au ars si jefuit cetati, orase, sate. Au distrus totul in calea lor precum niste lacuste uriase, jumatate oameni-jumatate cai, trimise din adancurile Iadului. Ei au fost hunii, calaretii Apocalipsei …
Se starneste iures in stepe…
Putine popoare au reusit sa sadeasca frica irationala, groaza fara de margini si disperarea pe batranul continent european, asa cum au facut-o hunii. Nimeni in acele vremuri demult apuse nu a anticipat navalirea lor. Nici cei mai intelepti generali sau oameni politici ai subredului la acea vreme Imperiu Roman, nu au anticipat nici in cele mai negre cosmaruri o asemenea napasta. In acest rastimp, in stepele nemarginite ale Asiei Centrale, triburile unor ciudati calareti cu ochi ingusti si capete tuguiate grotesc se puneau in miscare spre Soare Apune cautand noi pasuni pentru turme. Pentru cetatea Romei, sortii nu erau de bun augur. In inclestarile ce urmau sa vina, trufasul imperiu al Antichitatii, la acea data impartit in doua, avea sa fie zguduit de cei mai dificili razboinici cu care se infruntasera vreodata celebrele legiuni romane. Pentru a avea insa o imagine a prapadului care a trecut peste Europa, trebuie sa poposim un moment in preajma secolului III dupa Hristos.
Atunci, pe scena istoriei incepea sa isi faca loc un un popor aspru care avea sa dea tonul invaziilor devastatoare, desavarsite mai apoi de mongoli, tatari si turci. Din noianul de populatii turcice care roiau in stepa fara de sfarsit cuprinsa intre Carpati, Caucaz, Altai, Siberia si Persia, confederatia triburilor hune a fost cea care avea sa declanseze prima expansiune a popoarelor de sorginte pur turcica in Europa. Originea exacta a hunilor a fost subiect de dezbateri intre istorici, dezbateri care s-au intins pe parcursul secolelor fara a veni cu un raspuns definitiv. Daca primii cronicari crestini care i-au descris pe huni erau convinsi ca sunt nici mai mult nici mai putini decat diavoli in avangarda Necuratului care pregatea lumea de Apocalipsa, unii istorici moderni au fortat o apropiere intre huni si triburile Xiongnu din nordul Chinei, pe baza translatiei fonetice de la Xiongnu-Xungnuu Xunuu-Hunnu-Hunn, prezenta in documentele antice chinezesti si in cele romane. Ipoteza este atacata de numerosi alti istorici care prezinta drept contra argument, manuscrisele din Sogdiana secolului IV, care mentionau triburile Hun, in timp ce manuscrise similare chinezesti din aceeasi perioada vorbeau deja de invaziile triburilor Xiongnu impinse in China de catre mongoli.
Date istorice credibile arata insa ca hunii erau prezenti in nordul Marii Caspice, undeva in secolul III dupa Hristos. Manati de o seceta crunta care le-a distrus iarba pentru cai si vite, hunii s-au vazut nevoiti sa migreze spre Vest. Primii care au avut nenorocul sa se afla in fata hoardelor flamande, erau alanii, cei scoboratori din sciti, singurul popor de etnie iraniana din Europa. Nu au avut nicio sansa. Continuandu-si drumul pre vest au intalnit triburile gotilor, mai precis ale ostrogotilor. Sortii celor din urma au fost cruzi. Oriunde s-au luptat, victoria a apartinut hunilor. Regatul lui Eramanaric a fost sters de pe fata pamantului. Barbarii goti erau eliminati de alti barbari mai puternici in drumul lor spre Europa. Fara indoiala, la urechile capeteniilor hune ajunsesera zvornuri despre un tinut unde oamenii erau bogati, dormeau in case si castele si aveau apeducte unde se puteau spala in voie…In acelasi timp, o alta aripa a armatelor hune trecea fulgerator Muntii Caucaz pentru a ravasi regatul armean, ajungand intr-un final pana in insorita Sirie. Furia stepelor fusese dezlantuita. Timp de mai bine de o suta de ani, lumea a avut un motiv serios sa tremure.
Imperiul carutelor
Cum aratau oare acesti razboinici hoinari atat de diferiti in obiceiuri si infatisare de vechile populatii europene? Care era organizarea lor sociala? Care le erau secretele militare?
Istoria ne-a lasat surprinzator de putine date si artefacte de la poporul care i-a infant pe romani si care a devastat cea mai mare parte a Europei… Hunii erau un neam de sorginte turca. Doar ca turcii din acea vreme aveau o infatisare total diferita de cetatenii Republicii Turcia de azi. Succesele hunilor s-au datorat in mare masura unui animal domestic banal la prima vedere, calul. Fara de cai, hunii nu s-ar fi putut misca in voie in caz de atac, si nici nu si-ar fi desfasurat pe campul de batalie, manevrele si tertipurile lor unice, in fata carora temutele legiuni romane s-au vazut neputincioase. In stepe, calul este la fel de important precum aerul. Caii erau necesari pentru migratie, transport, vanatoare, comert si evident, razboi. Imediat dupa momentul nasterii, nou nascutii huni erau asezati de parinti in desagi pusi direct pe cai. Apoi, dupa ce baietii invatau sa mearga, erau tinuti calare pe cai de catre tati. Se poate spune pe buna dreptate, ca hunii invatau concomitent mersul si calaria…
Povestea cu carnea tinuta sub saua calului , nu este deloc o legenda. Hunii, la fel ca toate popoarele migratoare, se hraneau preponderent cu carne de vita, oaie sau cal; carnuri care au o textura tare si fibroasa dupa ce au fost fripte. Pentru a le fragezi, hunii isi puneau viitoarele mese sub saua calului. Carnea era fragezita in acest fel de greutatea corpului calaretului, sarandu-se in acelasi timp datorita transpiratiei sarate a cailor. Efectul psihologic creat de infatisarea fizica a hunilor a servit cu siguranta drept factor de intimidare al tuturor popoarelor de europeni care i-au intalnit. Nici macar romanii, care cunoscusera toate semintiile antichitatii, nu mai vazusera astfel de oameni. Istoricul francez Marcel Brion, considerat cel mai mare specialist in istoria hunilor , evoca sursele romane cand face o prezentare teribila a acestora:
“Niciodata nu s-au vazut astfel de oameni, nici la persi, nici macar la etiopieni. Aveau brate lungi, un piept lat si picioare scurte si cracanate de la timpul petrecut in saua calului. Aveau o fata turtia, in care ochii mici, trasi spre tample, pareau ca au o sclipire de cruzime vicleana.”
Aerul grotesc, de fiinte monstruoase venite parca dintr-o alta lume, era intregit de forma atipica a craniilor lor. Dintre toate popoarele stepei, hunii au perpetuat un obicei unic, intalnit doar la ei si care a disparut odata cu ei din istoria Asiei. Astfel, din motive inca necunoscute, inca din frageda copilarie, capetele baietilor huni erau deformate cu ajutorul unui aparat facut din scanduri si curele. Sub efectul acestuia, capetele viitorilor razboinici huni capatau o forma alungita asemanatoare unui ou. Cum obisnuiau sa umble rasi in cap, infatisarea lor a fost inspaimantatoare pentru primii ambasadori romani care i-au intalnit. Umblau tot timpul imbracati in piei de animale tabacite, acoperindu-se cu blanuri pe timp de iarna, cand vantul din stepe taia in carne vie. Traiau in jurul turmelor de vite si oi pe care le pasteau pe teritorii imense, aflandu-se in perpetua miscare in cautarea pasunilor poaspete. Femeile, copiii, batranii si avutul jefuit era transportat in carute. Ca arme de aparare aveau doar platose usoare facute din piei de bivol, care le acopereau pieptul si abdomenul, alaturi de camasi de zale.
La fel ca orice alt popor al stepelor, armata huna era alcatuita exclusiv din calareti inarmati. In lupta se ajutau de scuturi rotunde, sabii drepte cu doua taisuri de inspiratie sassanida si sulite usoare. Dar baza si secretul succesului lor militar a rezidat in arcul cu sageti pe care, ca orice popor turcic, l-au dus la perfectiune. Arcul hunic era o arma comoda, foarte usoara, lesne de transportat si foarte puternica. Era un arc compozit realizat din straturi succesive din lemn elastic, fiind intarit cu coarne de animal. Sagetile hunilor puteau strapunge orice obstacol, scuturi, armuri, razboinici dusmani. Tacticile lor militare nu puteau fi anticipate, nici blocate. Cand zareau alte triburi la linia orizontului, pur si simplu atacau in forta. Dupa care dispareau subit, doar pentru a reaparea din alta parte si a lovi din nou.
Daca erau la randul lor atacati, isi ascundeau intr-o clipita animalele, femeile si copiii in spatele unui cerc facut din carute, in timp ce luptatorii treceau la atac. Viteza si manevrabilitatea calaretilor huni, adaugate stolurilor de sageti, erau prea mult pentru orice armata. Dupa ce potopeau adversarii cu mii de sageti, calaretii huni patrundeau in liniile derutate ale soldatilor inamici, taind in stanga si dreapta cu sabiile. Lupta era pentru ei la fel de naturala ca actul mancatului sau dormitului. Eficenta lor i-a facut foarte cautati pentru a fi angajati ca mercernari. Ca o culme a ironiei de care da dovada uneori Istoria, cetele de calareti huni au fost cele care au inclinat sortii bataliei de la Sisca din anul 388, cand armatele Imperiului Roman de Rasarit le-au zdrobit pe cele ale Imperiului Roman de Apus.
Istoricii vremii au fost mereu tentati sa exagereze marimea hoardelor hune. Astfel se vehiculeaza cifra de 200.000 de oameni pentru armata condusa de Attila la Campiile Catalaunice. Adevarul este ca regele hun avea doar 30.000 de luptatori, jumatate dintre acestia fiind pedestrasi germanici si ostrogoti. Hunii aveau un respect deosebit fata de razboinici. Chiar si luptatorii dusmani care dadusera semne de vitejie erau onorati de huni. Un obicei hun cerea ca toti calaretii stepelor sa-si cresteze adanc obrajii atunci cand era ingropata o capetenie viteaza. Dupa traditiile hunilor, marii luptatori trebuiau plansi cu lacrimi de sange de barbati… „Nu bociti cu lacrimi de femeie!”…
Attila – Biciul lui Dumnezeu
Viata si istoria hunilor se confunda cu insasi existenta celui mai mare rege al acestor nomazi incrancenati. Attila in persoana a condus confederatia hunilor pe cele mai inalte culmi. In timpul domniei sale, efemerul Imperiu Hun se intindea din Germania la Muntii Urali, si de la Dunare la Marea Baltica. In subconstientul egregorului european, Atilla a fost retinut ca o intrupare a cruzimii si a rapacitatii. In contrast, unele cronici, precum si trei saga vikinge, il descriu sub numele vikingizat de Atli, ca pe un rege generos si vizionar.
Epopeea lui Attila incepe odata cu alianta facuta de unchiul sau, regele hun Rua cu nimeni altul decat conducatorul legiunilor romane, generalul Flavius Aetius. Rua, de fapt, urmarea mai mult decat atat. Regele hun planuia o invazie masiva in Imperiul Roman de Rasarit. Spre norocul temporar al romanilor, Rua a fost lovit de fulger in timp ce calarea prin stepa alaturi de oamenii sai. Amenintarea nu trecuse insa. Din contra, se accentuase… Nepotii lui Rua, fratii Attila si Bleda au mostenit in egala masura tronul. Cum doua sabii nu vor incapea niciodata intr-o singura teaca, Attila a aranjat ca fratele sau sa fie ucis “accidental” la o vanatoare. Liber de rivalul sau din acelasi sange, Attila si-a concentrat toata atentia spre romani. Chiar daca se afla in decadere, civilizatia romana prezenta inca multe tentatii pentru aprigul nepot al lui Rua. In acest scop, Attila atacase granitele Imperiului inca de cand traia fratele sau, fortandu-i pe romani sa semneze tratatul rusinos de pace de la Margus (in prezent Pozarevac), in care romanii se obligau nu doar sa le plateasca hunilor 115 kilograme de aur, ci sa-si deschida pietele comertului cu hunii.
Dupa acest prim scucces, Attila porneste o campanie de cucerire in Estul continentului, subjugand si cucerind triburile popoarelor migratoare care rataceau prin zona. Intors in Pannonia, unde hunii se stabilisera atrasi de campiile care le ofereau o imagine familiara stepelor, Attila a turbat de furie la aflarea vestii ca romanii nu si-au platit tributul. In plus, episcopul din Margus trecuse Dunarea si jefuise mormintele nobililor huni. Armata romana era prea slaba pentru a stavili puhoiul hun. Orase precum Margus, Sigindunum (Belgradul de astazi) si Virminacium, au cazut unul dupa altul. Romanii au impus un armistitiu urgent in anul 441, dar razboiul a reinceput doi ani mai tarziu, Attila fiind exasperat din cauza neplatii repetate a tributului. Capetenia hunilor se indreapta spre sud, incendiind orasele Sardica, Filipopolis si Arcadiopolis.
Hunii au atins zidurile Constantinopolului , infrangand armata imperiala chiar in fata capitalei Bizantului. Totusi, asediul cetatii s-a dovedit lipsit de succes pentru hunii care l-au abandonat. Attila isi continua expeditia de jaf si cucerire zdrobind in totalitate armata imparatului roman Teodosius in batalia de la Chersonesus. Hunul primeste doua tone de aur pe loc de la romani, plus promisiunea ca-i vor plati alte 700 de kilograme de aur anual. Odata deschis apetitul hunilor pentru bogatii, Attila porneste iarasi o expeditie de jaf in urma careia, conform unei cronici galice, a ars peste 70 de orase. Incantat de succesele sale, regele este animat de cucerirea Imperiului Roman de Apus. In acest scop, hunii invadeaza Galia in anul 451, in drumul lor distrugand si arzand Germania. In aceasta expeditie, Attila era insotit de aliatii sai gepizii, ostrogotii, rugienii, scirienii, herulii, turingienii, alanii si burgunzii. A urmat caderea oraselor Metz si Paris. A ramas deopotiva in legende si in istorie modul in care generalul Aetius, nimeni altul decat fostul prieten din copilarie al lui Attila, l-a oprit pe acesta din urma in batalia de la Campiile Catalaunice.
Attila, intr-o magistrala miscare militara, isi strange resturile armatei si dupa ce a simulat un atac asupra Imperiului Roman de Rasarit, trece Alpii pe teritoriul unde este astazi Elvetia, pentru a aparea brusc in nordul Italiei. A urmant caderea si arderea oraselor Aquileia, Vicetia, Verona, Brixia, Bergomum si Milan. Oamenii au fost masacrati fara mila iar pamanturile le-au fost incendiate. Invazia iminenta a Romei a fost oprita doar de catre demersurile diplomatice ale Papei Leo, in urma carora Attila s-a indreptat spre Pannonia. Intoarcerea printre cei din tribul sau a fost de rau augur pentru sangeroasa capetenie venita din stepa. Pentru a-si sarbatori victoriile, Attila organizeaza o petrecere fara precedent al carui punct culminant il reprezenta nunta sa cu Ildiko, o fata de neam germanic care cazuse pe placul hunului.
Imediat dupa noaptea nuntii, temutul Attila moare in patul nuptial in urma unei… sangerari nazale. Cercetarile moderne au stabilit ca Attila a murit datorita unui complex de factori reprezentat de o betie crunta peste care s-a suprapus o hemoragie interna cauzata de varicele esofagian de care suferea . Stranie soarta pentru spaima Europei... obligata sa sucombe in propriul sange, dupa o noapte de amor. Sfarsitul sau a insemnat disparitia aproape instantanee a imperiului hun de pe scena Istoriei. Imediat dupa funeraliile fastuoase ale hunului numarul 1, au inceput luptele interne intre fii sai : Elak, Dengizik si Ernak. Anul imediat urmator, odrasele lui Attila au fost infrante in batalia de la Nedao de catre ostrogotii si gepizii condusi de Ardaric, cel din urma fiind nimeni altul decat cel mai bun general al lui Attila… Hoardele hune s-au retras in dezordine in partile scitilor unde au disparut la fel de brusc precum au aparut in istorie…
Kutriguri si utiguri, nicio urma de unguri
Multe popoare migratoare au incercat sa-si revendice originea direct din teribilii huni. Dintre acestia triburile turcice ale proto-bulgarilor au avut cele mai stranse legaturi cu hunii refugiati din Europa. Relatia dintre hunii cazuti din glorie si bulgarii de pe Volga a a mers asa de bine incat cele doua etnii au facut o alianta. Noua entitate politica s-a numit initial Onoguria, apoi Utiguria, devenind in final Kutriguria. Kutrigurii au atins maximul de dezvoltare sub hanul Kubrat, dupa care au disparut din istorie fiind cuceriti de catre Gok-turci, stramosii directi ai otomanilor. Insa in vremurile apropiate, cea mai vehementa asociere cu hunii a venit din partea ungurilor. Apropierea intre unguri si huni este insa mai mult decat fortata, daca tinem cont de adevarul istoric.
In primul rand, hunii erau neam turcic, vorbitor de limba turcica. Din limba huna s-au pastrat pana in prezent doar 3 cuvinte mari si late : Medos, Strava si Kamos, cuvinte care nu au niciun corespondent in limba ungara. Insusi numele de Attila are rezonanta in limbile turce. In unele dialecte turcice, termenul “Atil” are sens de verb si semnifica “a ucide”… Hunii apartineau din punct de vedere etnic ramurii turcilor oguzi, din care mai fac parte, bulgarii, avarii, khazarii si chuvasii. Maghiarii au fost la randul lor un popor nomad al stepelor de origine asiatica, dar de etnie ugrica. Al doilea argument este acela de ordin temporal. Maghiarii s-au stabilit in campia Pannonica la peste 400 de ani dupa ce hunii fugisera inapoi in stepele Asiei. Cu toate acestea, tanarul stat maghiar proaspat stabilit in Pannonia s-a revendicat de la huni pentru a-si insusi influenta capitalul politic de nenumarate ori in istorie. Dupa cum mentiona un istoric ungur, maghiarii foloseau foarte rar numele de Attila, rusinandu-se de el deoarece era perceput in toata Europa ca numele unui criminal istoric, pana la momentul revolutiilor din 1848, moment in care, intr-un acces de nationalism gresit canalizat, tot mai multi maghiari au inceput sa-si boteze copiii Attila. O parte a istoricilor nationalisti maghiari a continuat in aceeasi nota pana in pragul secolului XX, fiind convinsi bunaoara ca secuii ar fi descendenti puri din huni. Adevarul istoric insista totusi ca secuii se trag din triburile avare.
In preajma anului 2005, un grup de circa 2.500 de cetateni maghiari au inaintat o petitie guvernului ungar din acea perioada, in care cereau sa fie recunoscuti ca minoritate huna direct descendenta din Attila. Cererea le-a fost respinsa fara drept de apel de catre autoritatile de la Budapesta, cu toate ca grupul actiona inca din anul 1990, fiind ghidat de o ideologie mistica proprie de inspiratie proto-maghiara. Autoritatile maghiare si-au motivat decizia prin faptul ca grupul auto-proclamat nu poseda niciun bagaj cultural sau fonetic care sa ateste acest lucru. Astazi, conform tuturor specialistilor, minoritatea chuvasa din Rusia este populatia care se inrudeste cel mai mult cu stravechii calareti care au ingrozit Europa…
Se starneste iures in stepe…
Putine popoare au reusit sa sadeasca frica irationala, groaza fara de margini si disperarea pe batranul continent european, asa cum au facut-o hunii. Nimeni in acele vremuri demult apuse nu a anticipat navalirea lor. Nici cei mai intelepti generali sau oameni politici ai subredului la acea vreme Imperiu Roman, nu au anticipat nici in cele mai negre cosmaruri o asemenea napasta. In acest rastimp, in stepele nemarginite ale Asiei Centrale, triburile unor ciudati calareti cu ochi ingusti si capete tuguiate grotesc se puneau in miscare spre Soare Apune cautand noi pasuni pentru turme. Pentru cetatea Romei, sortii nu erau de bun augur. In inclestarile ce urmau sa vina, trufasul imperiu al Antichitatii, la acea data impartit in doua, avea sa fie zguduit de cei mai dificili razboinici cu care se infruntasera vreodata celebrele legiuni romane. Pentru a avea insa o imagine a prapadului care a trecut peste Europa, trebuie sa poposim un moment in preajma secolului III dupa Hristos.
Atunci, pe scena istoriei incepea sa isi faca loc un un popor aspru care avea sa dea tonul invaziilor devastatoare, desavarsite mai apoi de mongoli, tatari si turci. Din noianul de populatii turcice care roiau in stepa fara de sfarsit cuprinsa intre Carpati, Caucaz, Altai, Siberia si Persia, confederatia triburilor hune a fost cea care avea sa declanseze prima expansiune a popoarelor de sorginte pur turcica in Europa. Originea exacta a hunilor a fost subiect de dezbateri intre istorici, dezbateri care s-au intins pe parcursul secolelor fara a veni cu un raspuns definitiv. Daca primii cronicari crestini care i-au descris pe huni erau convinsi ca sunt nici mai mult nici mai putini decat diavoli in avangarda Necuratului care pregatea lumea de Apocalipsa, unii istorici moderni au fortat o apropiere intre huni si triburile Xiongnu din nordul Chinei, pe baza translatiei fonetice de la Xiongnu-Xungnuu Xunuu-Hunnu-Hunn, prezenta in documentele antice chinezesti si in cele romane. Ipoteza este atacata de numerosi alti istorici care prezinta drept contra argument, manuscrisele din Sogdiana secolului IV, care mentionau triburile Hun, in timp ce manuscrise similare chinezesti din aceeasi perioada vorbeau deja de invaziile triburilor Xiongnu impinse in China de catre mongoli.
Date istorice credibile arata insa ca hunii erau prezenti in nordul Marii Caspice, undeva in secolul III dupa Hristos. Manati de o seceta crunta care le-a distrus iarba pentru cai si vite, hunii s-au vazut nevoiti sa migreze spre Vest. Primii care au avut nenorocul sa se afla in fata hoardelor flamande, erau alanii, cei scoboratori din sciti, singurul popor de etnie iraniana din Europa. Nu au avut nicio sansa. Continuandu-si drumul pre vest au intalnit triburile gotilor, mai precis ale ostrogotilor. Sortii celor din urma au fost cruzi. Oriunde s-au luptat, victoria a apartinut hunilor. Regatul lui Eramanaric a fost sters de pe fata pamantului. Barbarii goti erau eliminati de alti barbari mai puternici in drumul lor spre Europa. Fara indoiala, la urechile capeteniilor hune ajunsesera zvornuri despre un tinut unde oamenii erau bogati, dormeau in case si castele si aveau apeducte unde se puteau spala in voie…In acelasi timp, o alta aripa a armatelor hune trecea fulgerator Muntii Caucaz pentru a ravasi regatul armean, ajungand intr-un final pana in insorita Sirie. Furia stepelor fusese dezlantuita. Timp de mai bine de o suta de ani, lumea a avut un motiv serios sa tremure.
Imperiul carutelor
Cum aratau oare acesti razboinici hoinari atat de diferiti in obiceiuri si infatisare de vechile populatii europene? Care era organizarea lor sociala? Care le erau secretele militare?
Istoria ne-a lasat surprinzator de putine date si artefacte de la poporul care i-a infant pe romani si care a devastat cea mai mare parte a Europei… Hunii erau un neam de sorginte turca. Doar ca turcii din acea vreme aveau o infatisare total diferita de cetatenii Republicii Turcia de azi. Succesele hunilor s-au datorat in mare masura unui animal domestic banal la prima vedere, calul. Fara de cai, hunii nu s-ar fi putut misca in voie in caz de atac, si nici nu si-ar fi desfasurat pe campul de batalie, manevrele si tertipurile lor unice, in fata carora temutele legiuni romane s-au vazut neputincioase. In stepe, calul este la fel de important precum aerul. Caii erau necesari pentru migratie, transport, vanatoare, comert si evident, razboi. Imediat dupa momentul nasterii, nou nascutii huni erau asezati de parinti in desagi pusi direct pe cai. Apoi, dupa ce baietii invatau sa mearga, erau tinuti calare pe cai de catre tati. Se poate spune pe buna dreptate, ca hunii invatau concomitent mersul si calaria…
Povestea cu carnea tinuta sub saua calului , nu este deloc o legenda. Hunii, la fel ca toate popoarele migratoare, se hraneau preponderent cu carne de vita, oaie sau cal; carnuri care au o textura tare si fibroasa dupa ce au fost fripte. Pentru a le fragezi, hunii isi puneau viitoarele mese sub saua calului. Carnea era fragezita in acest fel de greutatea corpului calaretului, sarandu-se in acelasi timp datorita transpiratiei sarate a cailor. Efectul psihologic creat de infatisarea fizica a hunilor a servit cu siguranta drept factor de intimidare al tuturor popoarelor de europeni care i-au intalnit. Nici macar romanii, care cunoscusera toate semintiile antichitatii, nu mai vazusera astfel de oameni. Istoricul francez Marcel Brion, considerat cel mai mare specialist in istoria hunilor , evoca sursele romane cand face o prezentare teribila a acestora:
“Niciodata nu s-au vazut astfel de oameni, nici la persi, nici macar la etiopieni. Aveau brate lungi, un piept lat si picioare scurte si cracanate de la timpul petrecut in saua calului. Aveau o fata turtia, in care ochii mici, trasi spre tample, pareau ca au o sclipire de cruzime vicleana.”
Aerul grotesc, de fiinte monstruoase venite parca dintr-o alta lume, era intregit de forma atipica a craniilor lor. Dintre toate popoarele stepei, hunii au perpetuat un obicei unic, intalnit doar la ei si care a disparut odata cu ei din istoria Asiei. Astfel, din motive inca necunoscute, inca din frageda copilarie, capetele baietilor huni erau deformate cu ajutorul unui aparat facut din scanduri si curele. Sub efectul acestuia, capetele viitorilor razboinici huni capatau o forma alungita asemanatoare unui ou. Cum obisnuiau sa umble rasi in cap, infatisarea lor a fost inspaimantatoare pentru primii ambasadori romani care i-au intalnit. Umblau tot timpul imbracati in piei de animale tabacite, acoperindu-se cu blanuri pe timp de iarna, cand vantul din stepe taia in carne vie. Traiau in jurul turmelor de vite si oi pe care le pasteau pe teritorii imense, aflandu-se in perpetua miscare in cautarea pasunilor poaspete. Femeile, copiii, batranii si avutul jefuit era transportat in carute. Ca arme de aparare aveau doar platose usoare facute din piei de bivol, care le acopereau pieptul si abdomenul, alaturi de camasi de zale.
La fel ca orice alt popor al stepelor, armata huna era alcatuita exclusiv din calareti inarmati. In lupta se ajutau de scuturi rotunde, sabii drepte cu doua taisuri de inspiratie sassanida si sulite usoare. Dar baza si secretul succesului lor militar a rezidat in arcul cu sageti pe care, ca orice popor turcic, l-au dus la perfectiune. Arcul hunic era o arma comoda, foarte usoara, lesne de transportat si foarte puternica. Era un arc compozit realizat din straturi succesive din lemn elastic, fiind intarit cu coarne de animal. Sagetile hunilor puteau strapunge orice obstacol, scuturi, armuri, razboinici dusmani. Tacticile lor militare nu puteau fi anticipate, nici blocate. Cand zareau alte triburi la linia orizontului, pur si simplu atacau in forta. Dupa care dispareau subit, doar pentru a reaparea din alta parte si a lovi din nou.
Daca erau la randul lor atacati, isi ascundeau intr-o clipita animalele, femeile si copiii in spatele unui cerc facut din carute, in timp ce luptatorii treceau la atac. Viteza si manevrabilitatea calaretilor huni, adaugate stolurilor de sageti, erau prea mult pentru orice armata. Dupa ce potopeau adversarii cu mii de sageti, calaretii huni patrundeau in liniile derutate ale soldatilor inamici, taind in stanga si dreapta cu sabiile. Lupta era pentru ei la fel de naturala ca actul mancatului sau dormitului. Eficenta lor i-a facut foarte cautati pentru a fi angajati ca mercernari. Ca o culme a ironiei de care da dovada uneori Istoria, cetele de calareti huni au fost cele care au inclinat sortii bataliei de la Sisca din anul 388, cand armatele Imperiului Roman de Rasarit le-au zdrobit pe cele ale Imperiului Roman de Apus.
Istoricii vremii au fost mereu tentati sa exagereze marimea hoardelor hune. Astfel se vehiculeaza cifra de 200.000 de oameni pentru armata condusa de Attila la Campiile Catalaunice. Adevarul este ca regele hun avea doar 30.000 de luptatori, jumatate dintre acestia fiind pedestrasi germanici si ostrogoti. Hunii aveau un respect deosebit fata de razboinici. Chiar si luptatorii dusmani care dadusera semne de vitejie erau onorati de huni. Un obicei hun cerea ca toti calaretii stepelor sa-si cresteze adanc obrajii atunci cand era ingropata o capetenie viteaza. Dupa traditiile hunilor, marii luptatori trebuiau plansi cu lacrimi de sange de barbati… „Nu bociti cu lacrimi de femeie!”…
Attila – Biciul lui Dumnezeu
Viata si istoria hunilor se confunda cu insasi existenta celui mai mare rege al acestor nomazi incrancenati. Attila in persoana a condus confederatia hunilor pe cele mai inalte culmi. In timpul domniei sale, efemerul Imperiu Hun se intindea din Germania la Muntii Urali, si de la Dunare la Marea Baltica. In subconstientul egregorului european, Atilla a fost retinut ca o intrupare a cruzimii si a rapacitatii. In contrast, unele cronici, precum si trei saga vikinge, il descriu sub numele vikingizat de Atli, ca pe un rege generos si vizionar.
Epopeea lui Attila incepe odata cu alianta facuta de unchiul sau, regele hun Rua cu nimeni altul decat conducatorul legiunilor romane, generalul Flavius Aetius. Rua, de fapt, urmarea mai mult decat atat. Regele hun planuia o invazie masiva in Imperiul Roman de Rasarit. Spre norocul temporar al romanilor, Rua a fost lovit de fulger in timp ce calarea prin stepa alaturi de oamenii sai. Amenintarea nu trecuse insa. Din contra, se accentuase… Nepotii lui Rua, fratii Attila si Bleda au mostenit in egala masura tronul. Cum doua sabii nu vor incapea niciodata intr-o singura teaca, Attila a aranjat ca fratele sau sa fie ucis “accidental” la o vanatoare. Liber de rivalul sau din acelasi sange, Attila si-a concentrat toata atentia spre romani. Chiar daca se afla in decadere, civilizatia romana prezenta inca multe tentatii pentru aprigul nepot al lui Rua. In acest scop, Attila atacase granitele Imperiului inca de cand traia fratele sau, fortandu-i pe romani sa semneze tratatul rusinos de pace de la Margus (in prezent Pozarevac), in care romanii se obligau nu doar sa le plateasca hunilor 115 kilograme de aur, ci sa-si deschida pietele comertului cu hunii.
Dupa acest prim scucces, Attila porneste o campanie de cucerire in Estul continentului, subjugand si cucerind triburile popoarelor migratoare care rataceau prin zona. Intors in Pannonia, unde hunii se stabilisera atrasi de campiile care le ofereau o imagine familiara stepelor, Attila a turbat de furie la aflarea vestii ca romanii nu si-au platit tributul. In plus, episcopul din Margus trecuse Dunarea si jefuise mormintele nobililor huni. Armata romana era prea slaba pentru a stavili puhoiul hun. Orase precum Margus, Sigindunum (Belgradul de astazi) si Virminacium, au cazut unul dupa altul. Romanii au impus un armistitiu urgent in anul 441, dar razboiul a reinceput doi ani mai tarziu, Attila fiind exasperat din cauza neplatii repetate a tributului. Capetenia hunilor se indreapta spre sud, incendiind orasele Sardica, Filipopolis si Arcadiopolis.
Hunii au atins zidurile Constantinopolului , infrangand armata imperiala chiar in fata capitalei Bizantului. Totusi, asediul cetatii s-a dovedit lipsit de succes pentru hunii care l-au abandonat. Attila isi continua expeditia de jaf si cucerire zdrobind in totalitate armata imparatului roman Teodosius in batalia de la Chersonesus. Hunul primeste doua tone de aur pe loc de la romani, plus promisiunea ca-i vor plati alte 700 de kilograme de aur anual. Odata deschis apetitul hunilor pentru bogatii, Attila porneste iarasi o expeditie de jaf in urma careia, conform unei cronici galice, a ars peste 70 de orase. Incantat de succesele sale, regele este animat de cucerirea Imperiului Roman de Apus. In acest scop, hunii invadeaza Galia in anul 451, in drumul lor distrugand si arzand Germania. In aceasta expeditie, Attila era insotit de aliatii sai gepizii, ostrogotii, rugienii, scirienii, herulii, turingienii, alanii si burgunzii. A urmat caderea oraselor Metz si Paris. A ramas deopotiva in legende si in istorie modul in care generalul Aetius, nimeni altul decat fostul prieten din copilarie al lui Attila, l-a oprit pe acesta din urma in batalia de la Campiile Catalaunice.
Attila, intr-o magistrala miscare militara, isi strange resturile armatei si dupa ce a simulat un atac asupra Imperiului Roman de Rasarit, trece Alpii pe teritoriul unde este astazi Elvetia, pentru a aparea brusc in nordul Italiei. A urmant caderea si arderea oraselor Aquileia, Vicetia, Verona, Brixia, Bergomum si Milan. Oamenii au fost masacrati fara mila iar pamanturile le-au fost incendiate. Invazia iminenta a Romei a fost oprita doar de catre demersurile diplomatice ale Papei Leo, in urma carora Attila s-a indreptat spre Pannonia. Intoarcerea printre cei din tribul sau a fost de rau augur pentru sangeroasa capetenie venita din stepa. Pentru a-si sarbatori victoriile, Attila organizeaza o petrecere fara precedent al carui punct culminant il reprezenta nunta sa cu Ildiko, o fata de neam germanic care cazuse pe placul hunului.
Imediat dupa noaptea nuntii, temutul Attila moare in patul nuptial in urma unei… sangerari nazale. Cercetarile moderne au stabilit ca Attila a murit datorita unui complex de factori reprezentat de o betie crunta peste care s-a suprapus o hemoragie interna cauzata de varicele esofagian de care suferea . Stranie soarta pentru spaima Europei... obligata sa sucombe in propriul sange, dupa o noapte de amor. Sfarsitul sau a insemnat disparitia aproape instantanee a imperiului hun de pe scena Istoriei. Imediat dupa funeraliile fastuoase ale hunului numarul 1, au inceput luptele interne intre fii sai : Elak, Dengizik si Ernak. Anul imediat urmator, odrasele lui Attila au fost infrante in batalia de la Nedao de catre ostrogotii si gepizii condusi de Ardaric, cel din urma fiind nimeni altul decat cel mai bun general al lui Attila… Hoardele hune s-au retras in dezordine in partile scitilor unde au disparut la fel de brusc precum au aparut in istorie…
Kutriguri si utiguri, nicio urma de unguri
Multe popoare migratoare au incercat sa-si revendice originea direct din teribilii huni. Dintre acestia triburile turcice ale proto-bulgarilor au avut cele mai stranse legaturi cu hunii refugiati din Europa. Relatia dintre hunii cazuti din glorie si bulgarii de pe Volga a a mers asa de bine incat cele doua etnii au facut o alianta. Noua entitate politica s-a numit initial Onoguria, apoi Utiguria, devenind in final Kutriguria. Kutrigurii au atins maximul de dezvoltare sub hanul Kubrat, dupa care au disparut din istorie fiind cuceriti de catre Gok-turci, stramosii directi ai otomanilor. Insa in vremurile apropiate, cea mai vehementa asociere cu hunii a venit din partea ungurilor. Apropierea intre unguri si huni este insa mai mult decat fortata, daca tinem cont de adevarul istoric.
In primul rand, hunii erau neam turcic, vorbitor de limba turcica. Din limba huna s-au pastrat pana in prezent doar 3 cuvinte mari si late : Medos, Strava si Kamos, cuvinte care nu au niciun corespondent in limba ungara. Insusi numele de Attila are rezonanta in limbile turce. In unele dialecte turcice, termenul “Atil” are sens de verb si semnifica “a ucide”… Hunii apartineau din punct de vedere etnic ramurii turcilor oguzi, din care mai fac parte, bulgarii, avarii, khazarii si chuvasii. Maghiarii au fost la randul lor un popor nomad al stepelor de origine asiatica, dar de etnie ugrica. Al doilea argument este acela de ordin temporal. Maghiarii s-au stabilit in campia Pannonica la peste 400 de ani dupa ce hunii fugisera inapoi in stepele Asiei. Cu toate acestea, tanarul stat maghiar proaspat stabilit in Pannonia s-a revendicat de la huni pentru a-si insusi influenta capitalul politic de nenumarate ori in istorie. Dupa cum mentiona un istoric ungur, maghiarii foloseau foarte rar numele de Attila, rusinandu-se de el deoarece era perceput in toata Europa ca numele unui criminal istoric, pana la momentul revolutiilor din 1848, moment in care, intr-un acces de nationalism gresit canalizat, tot mai multi maghiari au inceput sa-si boteze copiii Attila. O parte a istoricilor nationalisti maghiari a continuat in aceeasi nota pana in pragul secolului XX, fiind convinsi bunaoara ca secuii ar fi descendenti puri din huni. Adevarul istoric insista totusi ca secuii se trag din triburile avare.
In preajma anului 2005, un grup de circa 2.500 de cetateni maghiari au inaintat o petitie guvernului ungar din acea perioada, in care cereau sa fie recunoscuti ca minoritate huna direct descendenta din Attila. Cererea le-a fost respinsa fara drept de apel de catre autoritatile de la Budapesta, cu toate ca grupul actiona inca din anul 1990, fiind ghidat de o ideologie mistica proprie de inspiratie proto-maghiara. Autoritatile maghiare si-au motivat decizia prin faptul ca grupul auto-proclamat nu poseda niciun bagaj cultural sau fonetic care sa ateste acest lucru. Astazi, conform tuturor specialistilor, minoritatea chuvasa din Rusia este populatia care se inrudeste cel mai mult cu stravechii calareti care au ingrozit Europa…
17 iunie 2009
Cat Dureaza sa Te Imbeti? 6 Minute!
Pentru prima data in istoria stiintei, cercetatorii germani au reusit sa determine durata de timp in care alcoolul afecteaza celulele creierului. Testele similare cu privire la actiunea alcoolului au fost facute pe animale, acesta fiind primul test efectuat pe subiecti umani.
Cercetatorii din cadrul Heidelberg University Hospital din Germania au descoperit ca este nevoie de doar 6 minute pentru ca o cantitate de alcool echivalenta cu cea continuta de 3 pahare de bere sau 2 pahare de vin sa ajunga la creier, ducand in prealabil la cresterea concentratiei de alcool din sange de la 0,5 % la 0,6 %. Savantii declara ca se asteptau ca reactia creierului la alcool sa fie una rapida, doar ca vroiau sa determine exact in cat timp se produce aceasta.
Grupul voluntarilor acestui experimenti a fost compus din 8 barbati si 7 femei, carora li s-a cerut sa bea o cantitate prestabilita de acool cu ajutorul unui pai de baut lung de 90 cm, in timp ce creierele lor erau investigate cu ajutorul unui scanner MRI. Scopul testului a fost acela de a creste concentratia de alcool din sange pana la nivelul in care este afectata capacitatea de a conduce o masina. Scannerul le-a permis cercetatorilor sa examineze schimbarile tesutului celulelor din creier, schimbari cauzate de raspandirea alcoolului in organism. Conform profesorului neurolog Armin Biller, substantele chimice care protejeaza in mod normal neuronii isi reduc consistenta pe masura ce creste concentratia de alcool din organism. Cercetatorii au mai descoperit ca, desi efectele negative ale alcoolului asupra creierului sunt de scurta durata, este nevoie de o durata mare de timp necesar refacerii neuronilor.
10 iunie 2009
Singur printre vikingi
Summa pia gratia nostra conservando corpora et cutodita, de gente fera Normannica nos libera, quae nostra vastat, Deus, regna (Preainalt si sfant Milostiv, apara-Ne pe noi si pe ai nostri, si Ne scapa, Doamne, de neamul salbatic al nordicilor care ne pustiesc pamanturile) – rugaciune medievala.
Vreme de mai bine de trei veacuri, aceasta avea sa fie rugaciunea de capatai a celor mai multi dintre europenii care avusesera de a face sau care auzisera, intr-un fel sau altul, de temutii razboinici ai nordului. Imaginea acestora avea sa devina sinonima cu teroarea si, pentru un intreg mileniu, vikingii nu aveau sa fie altceva decat intruchiparea celor mai negre cosmaruri ale oamenilor.
Pledoarie pentru vikingi
Faptul ca vikingii au fost niste jefuitori lipsiti de scrupule nu poate fi contestat. De altfel, vikingr, stravechiul termen norvegian, insemna „pirat”, in timp ce viking desemna sec actiunea de a prada peste mari. In plus, priviti din perspectiva carturarilor si preotilor crestini, paganii, adepti ai vechiului cult al lui Odin, nu puteau decat sa fie demonizati; cu atat mai mult cu cat multe dintre atacurile lor erau indreptate asupra bogatelor manastiri din Anglia si din restul Europei. Au fost insa stramosii nordicilor demni de o descriere asemenea celei impamantenite in constiinta europeana medievala? Au fost vikingii, intr-adevar, niste monstri trimisi de divinitate pentru a pedepsi pacatele crestinilor, asa cum se credea in urma cu aproape un mileniu?
Raspunsul avea sa vina in secolul XX, mai precis in 1923, odata cu descoperirea in biblioteca orasului iranian Mashhad a copiei unui document considerat pierdut de secole. Este vorba de Risala, jurnal datand din secolul X al diplomatului arab Ahmad ibn Fadlan, una dintre cele mai vechi si mai detaliate marturii legate de modul de viata al scandinavilor.
Ahmad ibn Fadlan
Ahmad, pe numele sau adevarat Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, a fost una dintre figurile proeminente ale culturii arabe, si unul dintre cei mai importanti carturari islamici de la sfarsitul primului mileniu. Functia sa de secretar al califului din Bagdad, al-Muqtadir, ii va aduce notorietatea, nu atat prin importanta atributiilor sale, cat mai ales prin fascinanta calatorie pe care o va intreprinde, intre anii 921 si 923, in tinuturile slave din Rusia de astazi, pana in apropierea fluviului Volga, si pe care o va descrie amanuntit.
Initial, scopul expeditiei era unul pur diplomatic; acela de a propovadui Dreapta Credinta in randurile bulgarilor si de a cere regelui strain un tribut anual in schimbul construirii unei moschei pe cheltuiala Bagdadului. Calatoria va lua insa o cu totul alta turnura, mai ales dupa refuzul categoric al liderului bulgar, si dupa iarna deosebit de grea care il obliga pe ibn Fadlan sa ramana timp de trei luni in compania acestuia.
Ambasadorul arab va avea astfel ocazia sa relateze detaliat obiceiurile si trasaturile popoarelor putin cunoscute la acea vreme, pe care le va intalni in timpul sederii sale prelungite: turci, slavi, baskiri, bulgari sau kazari, popoare originare din intinsele stepe asiatice. Valoarea jurnalului intocmit de Ahmad ibn Fadlan va fi cu atat mai mare, cu cat asemenea insemnari erau extrem de rare; cele mai noi datand din vremea Imperiului Roman.
Diplomatul avea insa sa fie fascinat de o populatie total necunoscuta, pe ai carei membri ii numeste Rus sau Rusyyah, nimeni altii decat vikingii originari din Suedia. Mai mult ca sigur ca ibn Fadlan imprumutase denumirea slava a lui ruotsi, cuvant finlandez prin care erau desemnati nordicii originari din estul Scandinaviei.
Vikingii
Sosirea vikingilor pe Volga, in impunatoarele lor corabii impodobite cu capete de dragon, asa numitele drakkare, trebuie sa fi fost o imagine impresionanta pentru ambasadorul arab, neobisnuit cu o asemenea priveliste:
Nu am vazut niciodata oameni mai bine inzestrati fizic. Inalti ca niste palmieri, blonzi, cu piele roscata; pareau sa nici nu simta frigul puternic de afara, pentru ca nu purtau nici tunici, nici caftane, ci doar un vesmant care le acoperea o parte a corpului, lasandu-le o mana libera. Fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france. Toti sunt tatuati de la varfurile degetelor pana la gat cu figuri misterioase de culoare neagra sau verde.
Admiratia lui Ahmad ibn Fadlan pentru misteriosii negustori de sclavi si blanuri veniti din tinuturile inghetate ale nordului avea insa sa dispara in scurt timp, atunci cand le va cunoaste obiceiurile, total diferite de eticheta curtii de la Bagdad, cu care era obisnuit:
Desi nordicii sunt gazde desavarsite, sunt cele mai murdare creaturi ale Domnului. Nu au nici o rusine in a urina in vazul tuturor si par a nu se spala niciodata. Nu se imbaiaza dupa ce au relatii intime cu femeile lor si nici macar nu isi spala mainile dupa ce mananca. Sunt ca niste magari salbatici.
In ciuda obiceiurilor necivilizate, diplomatul arab mentioneaza cu stupefactie ca nici unul dintre barbati nu uita sa isi pieptene parul de cateva ori pe zi; activitate la care sunt ajutati, de cele mai multe ori, de sclavele pe care le au in posesie.
Ibn Fadlan avea sa fie de-a dreptul socat atunci cand va asista la scena toaletei de dimineata:
Pentru a se spala, recurg la cea mai murdara si mai obscena modalitate posibila. O sclava aduce un bazin urias cu apa pe care il ofera mai intai stapanului ei. Acesta isi spala mainile, fata si parul, dupa care isi curata gatul si narile in aceeasi apa. Apoi sclava ofera vasul urmatorului barbat care face aceleasi lucruri. Toti nordicii repeta aceleasi gesturi, in acelasi bazin.
Cei mai multi istorici sunt de parere ca relatarea ambasadorului nu este decat o exagerare; de fapt, apa fiind inlocuita dupa ce fiecare barbat nordic isi facea toaleta zilnica. Totusi, simpla ideea de a folosi acelasi vas i-ar fi repugnat, cu siguranta, arabului obisnuit cu un cu totul alt mod de viata.
Diplomatul va asista la niste scene de neimaginat la curtea Bagdadului, acela al intretinerii relatiilor intime intre barbati si sclave, in vazul multimii. Ba mai mult, orice cumparator al unei tinere ar fi fost nevoit sa astepte pana cand stapanul sclavei ar fi avut o ultima partida de amor cu aceasta. De altfel, Ibn Fadlan avea sa fie uimit de apetitul sexual deosebit de ridicat al vikingilor, care parea sa nu se diminueze niciodata.
Nici alte obiceiuri nordice nu aveau sa fie mai linistitoare pentru Ahmad, cum ar fi inchiderea bolnavilor intr-o camera, fara a li se acorda vreun ajutor. In cazul in care cel bolnav si-ar fi revenit, ar fi fost reprimit in randul grupului, iar in cazul in care ar fi decedat, urma sa fie incinerat. De acest tratament se bucurau doar vikingii, sclavii decedati fiind lasati prada cainilor si animalelor salbatice. In cazul in care scandinavii ar fi prins un hot, acesta era spanzurat si lasat sa atarne pana cand corpul i se rupea sub propria greutate.
Funeraliile vikinge
Una dintre cele mai elocvente relatari ale lui Ahmad ibn Fadlan este cea a funeraliilor unei capetenii vikinge. Este, se pare, una dintre cele mai detaliate si mai exacte marturii ale unui astfel de obicei scandinav, realizate vreodata in istorie:
Mi s-a spus ca barbatul decedat era unul dintre cei mai importanti membri ai comunitatii. Corpul sau a fost coborat intr-o groapa deasupra careia a fost asezat un acoperis. El trebuia sa ramana astfel timp de 10 zile, pana urma sa fie scos si ars intr-una dintre corabii, alaturi de sclava sa preferata. Averea sa era impartita in trei parti: una pentru familie, cealalta pentru cei care se ocupau de funeralii in timp ce a treia parte era folosita pentru a procura bauturi pentru barbatii tribului. Acestia se intoxicau cu bautura zi si noapte pana cand corpul decedatului urma sa fie incinerat. Se intampla ca unul dintre ei sa moara in timpul banchetului din cauza exceselor. Atunci averea sa era impartita in acelasi mod, iar funeraliile continuau.
Neobisnuitele obiceiuri vikinge aveau sa atinga paroxismul pentru ibn Fadlan in momentul in care acesta mentioneaza modul in care era tratata sclava care urma sa moara alaturi de stapan. Dupa ce ii erau oferite cele mai bune tesaturi si ornamente, acestea trebuia sa treaca prin patul tuturor capeteniilor, ca semn de respect pentru cel decedat. Si mai ciudat pentru ambasadorul arab parea sa fie atitudinea fetei, care bea alaturi de barbati, canta si se oferea acestora fara nicio urma de remuscare.
Ziua in care capetenia vikinga urma sa fie incinerata avea sa aduca in fata lui Ahmad un ritual de neinteles pe care, insa, il va nota in amanunt:
Dupa ce au indepartat acoperisul de lemn si de pamant, au asezat corpul acestuia intr-o corabie in jurul careia construisera o structura asemanatoare cu un cort. In jurul sau au asezat recipiente cu bautura, cosuri cu fructe si plante. Pe urma au ales un caine pe care l-au taiat in doua si l-au aruncat in corabie. Apoi i-au asezat capeteniei armele pe langa corp. Au adus doi cai pe care i-au alergat pana au asudat si care, la fel, au fost taiati in bucati si depusi langa cel mort. Au mai sacrificat o gaina si un cocos pe care, de asemenea le-au aruncat pe vas. Apoi a venit randul fetei, care a fost ucisa de o batrana pe care o numeau Ingerul Mortii.
Ahmad ibn Fadlan va avea chiar si o disputa cu unul dintre barbatii prezenti la funeralii, caruia incercase sa ii explice obiceiurile arabe:
„Voi arabii sunteti niste netoti”, mi-a spus acela. „De ce?”, l-am intrebat. „Pentru ca ii purtati pe cei care spuneti ca ii iubiti si ii onorati cel mai mult, si ii puneti in pamant acolo unde vor fi devorati de taratoare. Noi ii ardem pentru a ajunge cat mai repede in Paradis”, apoi incepu sa rada puternic. Atunci cand l-am intrebat care este motivul bucuriei sale, mi-a raspuns:”Din dragoste pentru el, Stapanul nostru a trimis vantul pentru a-l primi cat mai repede.” Intr-adevar, in cel mai scurt timp, din corabie, capetenie si fata nu mai ramasese decat cenusa. Pe locul acela au ridicat o movila de pamant pe care au asezat o tableta de lemn cu numele acelui rege. Apoi au plecat cu totii.
Ambasadorul va parasi tinuturile bulgarilor dupa trei luni de sedere fortata, aducand cu el una dintre cele mai rare si mai elaborate marturii despre viata si obiceiurile vikinge de acum 1000 de ani. Pierdut si regasit dupa aproape un mileniu, manuscrisul sau ofera o imagine vie a traditiilor barbare vazute prin ochii unui diplomat din lumea civilizata. Reactiile sale, probabil aceleasi cu ale noastre, pot fi interpretate in mai multe moduri. Ceea ce este, probabil, cel mai important, este demontarea imaginii malefice a vikingilor si situarea a acestora alaturi de celelalte civilizatii barbare, unica fiecare in felul sau.
* Vikingii nu s-au numit astfel decat in Scandinavia, acolo unde termenul desemna numai pe cei care efectuau raiduri pe mare; si in Anglia, unde termenul era folosit pentru a desemna toata suflarea scandinava. In Franta si Sicilia, nordicii erau cunoscuti sub denumirea de Normanzi. In Bizant si Grecia, erau denumiti Varingieni, in Asia erau cunoscuti sub denumirea de Rus, in timp ce in tarile arabe erau cunoscuti drept al-majah (adoratori ai focului, aluzie la cultul pagan al lui Odin)
* Documentul lui Ahmad ibn Fadlan a stat la baza scenariul productiei hollywoodiene „Al 13-lea razboinic”, unde rolul diplomatului arab este jucat de actorul Antonio Banderas. Filmul de fictiune pleaca de la jurnalul ambasadorului si il poarta pe acesta printr-o calatorie fantastica in Scandinavia.
* Risala a fost folosita ca arma mediatica de catre presa din tarile musulmane, impotriva Danemarcei in urma scandalului caricaturilor care il reprezentau pe profetul Mahomed.
* Rusia se numeste astfel dupa denumirea scandinavilor, Rus.
* Primul conducator al Taratului Kievean a fost printul viking Ulag al carui nume a devenit in slava Oleg. El a condus Kievul din anul 882 pana in 912 cand a murit muscat de un sarpe.
* Desi ibn Fadlan foloseste in scrierile sale termenul de Paradis, mai mult ca sigur ca vikingii ar fi vorbit, de fapt, de Valhalla, termen necunoscut diplomatului arab.
* Conform mitologiei scandinave, Valhalla, raiul adeptilor cultului lui Odin, era strabatuta de rauri de bere, in timp ce pe razboinicii ajunsi aici ii asteptau mese imbelsugate si o veritabila armata de sclave virgine.
5 iunie 2009
Grigori Rasputin
Grigori Efimovici Rasputin (în limba rusă Григо́рий Ефи́мович Распу́тин) (10 ianuarie 1869 – 16 decembrie (stil vechi)/29 decembrie (stil nou) 1916) a fost un mistic rus care a avut o mare influenţă asupra familiei ultimului ţar al dinastiei Romanov. Rasputin a jucat un rol foarte important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei, care era suferind de hemofilie.
Rasputin a fost denumit şi Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit şi nu a ţinut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareţ al congregaţiei religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor şi despre el se credea că este vindecător care folosea puterea credinţei. El este unul dintre cele mai controversarte personalităţi ale secolului al XX-lea, deşi, în zilele noastre, Rasputin este văzut de cei mai mulţi istorici ca un ţap ispăşitor. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbuşirea dinastiei Romanov.
Data de naştere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintită fiind cea de 10 ianuarie 1869. Datele avansate de mulţi cercetători şi de numeroşii lui biografi sunt cuprinse între anii 1863 şi 1873.
Primii ani de viaţă
Grigori Efimovici Rasputin s-a născut în familia unor ţărani într-un sătuc siberian de pe râul Tura, Pokrovskoie, în gubernia Tobolsk (în zilele noastre regiunea Tiumen). Pe la 18 ani, a petrecut trei luni într-o mânăstire. Aici a intrat în secta desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă a hlîstilor. La scurtă vreme după ce a părăsit mânăstirea, a vizitat un om venerat ca sfânt, care avea o colibă în zonă, Macarie. Macarie a avut o influenţă uriaşa asupra tânărului. Rasputin s-a căsătorit în 1889 cu Parascovia Fiodorovna, având împreună trei copii. În 1901 a părăsit satul natal şi a plecat în pelerinaj. În timpul călătoriei sale, a vizitat Grecia şi Ierusalimul. În 1903, Rasputin a ajuns la Petrograd, unde s-a proclamat stareţ posesor al unor puteri tămăduitoare egale cu ale profeţilor.
Vindecătorul ţareviciului
Ţareviciul Alexei suferea de hemofilie, boală pe care o moştenise de la străbunica sa pe linie maternă, regina Victoria. Rasputin a fost considerat de către ţar şi ţarină ultima speranţă pentru vindecarea copilului lor. Cei doi părinţi au căutat neîncetat un tratament pentru însănătoşirea fiului lor şi, în 1905, au apelat la carismaticul ţăran să-l vindece pe bolnav. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciul s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură. Scepticii au pretins că el ar fi obţinut ceva rezultate prin intermediul hipnozei. Se povesteşte că în timpul unei crize grave a ţareviciului, Rasputin, aflat în acel moment în casa sa din Siberia, ar fi reuşit să-i uşureze suferinţa copilului aflat în Petrograd prin intermediul rugăciunilor.
Ţarul îl numea pe Rasputin prietenul nostru, probabil un semn al încrederii de care se bucura acesta în ochii membrilor familiei imperiale. Rasputin a avut asupra ţarinei Alexandra o influenţă personală şi politică considerabilă, în mod special după ce Alexei a fost atacat de o albină în vara anului 1905. După cum se povesteşte, Rasputin ar fi alergat în ajutorul băiatului şi ar fi strigat "Ужальте его и вы умретe!" ("Înţeapă-l şi vei muri!”). Albina a zburat din preajma bolnavului şi asta a fost interpretată ca o manifestare a puterilor sfinte ale lui Rasputin.
Poziţia lui Raputin în biserică i-au permis să-şi crească influenţa asupra lui Alexei. Este verificat că mai înainte de a-l cunoaşte pe Rasputin, ţarina se plângea că fiul ei l-a întristat pe Isus cu purtările lui hulitoare. După întâlnirea cu Rasputin, ţarina declara fericită că ţareviciul a recunoscut injusteţea drumului pe care se angajase. Ţarul şi ţarina îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului. Un alt factor important era probabil originea germană protestantă a ţarinei: ea era foarte fascinată de noua sa religie ortodoxă, dar se pare că îi lipsea discernământul asupra unora dintre practicile religiei ruşilor.
Controversele
În acest timp, Rasputin a devenit un personaj extrem de controversat, ducând o viaţă scandaloasă alături de femeile-discipol din înalta societate petersburgheză. Mai mult, a fost văzut de multe ori apelând la serviciile prostituatelor, sau bând până la pierderea cunoştinţei, sau participând la chefuri de zile şi nopţi neîntrerupte. Era un tip libidinos, bădăran, murdar, de multe ori purtându-se în mod scandalos în public.
Deşi fascina pe multe dintre femeile de condiţie bună din Sankt Peterburg, el nu era acceptat de societatea aristocratică din capitala imperiului, care considera că pur şi simplu nu se potriveşte cu rangul familiei imperiale.
Trebuie spus însă că între Rasputin şi biserica ortodoxă rusă au existat relaţii tensionate. Sfântul Sinod l-a atacat frecvent pe Rasputin şi, datorită acestui fapt, au fost lansate o mulţime de zvonuri neadevărate despre viaţa sa. De aceea, o mulţime de poveşti despre isprăvile lui trebuie privite cu o doză de scepticism. Datorită faptului ca Rasputin era un oficial al curţii imperiale, apartamentele sale erau supravegheate neîncetat, aşa că există şi dovezi credibile despre modul său de viaţă.
În conformitate cu afirmaţiile fiicei lui Rasputin, Maria, acesta a "cercetat" secta hlîstilor, dar nu a devenit un membru al ei, mai mult chiar, a respins-o. În vreme ce lumea occidentală era interesată mai degrabă de practicile sexuale ale sectanţilor, (legată se pare de credinţa că smerenia poate fi atinsă numai prin autopervertire), Rasputin era înfricoşat de credinţa conform căreia iertarea divină poate fi obţinută prin autoflagelare, (o altă practică a sectanţilor).
Precum cei mai mulţi creştini-ortodocşi, Rasputin credea cu tărie că trupul lumesc este un dar sacru oferit de Dumnezeu. Dobândirea harului divin prin afundarea în păcat pare să fi fost una dintre învăţăturile secrete pe care le-a predicat şi practicat Rasputin în cercul aristocratelor. Ideea că dobândirea harului divin se poate face prin îndreptarea păcatelor nu era una nouă. Se înţelegea că păcatul este o parte de neseparat a condiţiei umane, responsabilitatea credincioşilor fiind aceea de a fi conştienţi de păcatele lor şi de a fi dispuşi să le mărturisească, prin aceasta ajungând la smerenia creştină.
În timpul primului război mondial, Rasputin a devenit ţinta acuzaţiilor de influenţă nepatriotică la curte. Nepopulara ţarină era descendentă a unor principi germani, iar "prietenul" ei, Rasputin, era era acuzat că ar fi spion german.
Când Rasputin s-a arătat interesat să meargă pe front ca să binecuvânteze trupele la începutul războiului, Comandantul Suprem, Marele Duce Nicolae, i-a promis că-l va spânzura, dacă se arată în zonă. Rasputin a pretins mai apoi că a avut o revelaţie cum că armatele ruseşti nu vor obţine succese până când ţarul în persoană nu va prelua comanda operaţiunilor militare. Ţarul Nicolae al II-lea, căruia îi lipsea o pregătire militară adecvată, şi-a asumat o responsabilitate uriaşă, care a avut consecinţe tragice pentru el, familia lui şi pentru toată Rusia.
Cât timp ţarul era departe pe front, influenţa lui Rasputin asupra ţarinei a crescut considerabil. În scurtă vreme a devenit confidentul şi sfătuitorul Alexandrei. A convins-o pe împărăteasă să numească în posturi importante din guvern persoane din cercul lui de discipoli. Urcând pe scara puterii, Rasputin a ajuns să se culce cu femei din înalta societate în schimbul favorurilor politice. Datorită în mare măsură ravagiilor făcute de lupte şi într-o mai mică măsură datorită acţiunilor anarhice ale lui Rasputin, economia imperiului se deteriora într-un ritm rapid. În multe cazuri, ţarina şi sfătuitorul său erau blamaţi pentru toate relele care se petreceau în acele vremuri. De exemplu:
Vladimir Purişkevici era un membru marcant al Dumei. Pe 19 noiembrie 1916, Purişkevici a ţinut un discurs fulminat în Dumă în care a afirmat: 'Miniştrii ţarului au fost transformaţi în marionete, marionete ale căror sfori au fost luate cu fermitate în mâini de Rasputin şi Împărăteasa Alexandra Fiodorovna – geniul răului din Rusia şi ţarina... care rămas o nemţoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de ţară şi poporul său.'
Felix Iusupov a aprobat discursul, iar după aceea l-a contactat pe Purişkevici, care a fost de acord să participe la o tentativă de asasinare a lui Rasputin.
Influenţa lui Rasputin asupra familiei Romanov a fost folosită de politicienii şi ziariştii care voiau aducă un la adresa cinstei dinastiei, să-l facă pe ţar să renunţe la puterea absolută şi să separe biserica de stat. Rasputin a contribuit fără să vrea la propagandă, intrând în dispute publice cu clericii, pe tema influenţei pe care o avea la curte şi a modului desfrânat de viaţa. Nobili din poziţii importante pe lângă ţar şi unele partide politice din Dumă au cerut în mod răspicat îndepărtarea lui Rasputin de la curte. În mod necugetat, Rasputin a făcut să scadă respectul pentru ţar în rândul supuşilor săi.
Asasinarea şi legendele care o înconjoară
Legendele cu privire la asasinarea lui Rasputin sunt poate mai bizare decât cele despre viaţa sa neobişnuită. Odată ce au decis că influenţa lui Rasputin asupra ţarinei îl făca prea primejdios pentru Imperiu, un grup de nobili l-au momit pe acesta în palatul conducătorului complotiştilor, Prinţul Felix Iusupov. Aici, Rasputin a fost ospătat cu prăjituri şi cu vin în care fusese pusă o anumită cantitate de cianură. Conform poveştilor spuse după moartea sa, Raputin nu a fost afectat de otravă, (cantitatea de cianură folosită fiind suficientă pentru uciderea a şase persoane). Hotărât să-şi ducă la îndeplinire planul, Iusupov s-a dus după un revolver, cu care l-a împuşcat pe Rasputin în piept, acesta din urmă căzând la pământ. După o jumătate de oră, când Iusupov a revenit să verifice cadavrul, (sau după alte versiuni, când a venit să-şi ia haina din cameră), Rasputin a sărit în picioare şi l-a atacat pe prinţ, care a fugit să-şi anunţe prietenii despre incident.
Rasputin s-a repezit împleticit către poarta palatului, amenintând că-i va denunţa ţarinei pe toţi conspiratorii. Un alt glonţ l-a nimerit pe fugar, care s-a prăbuşit în zăpadă. Conspiratorii l-au lovit cu bâtele, după care l-au aruncat în râul Neva, uitându-se la el cum se scufunda, satisfăcuţi că, până la urma, "Inamicul Statului" era mort.
După trei zile, trupul lui Rasputin – otrăvit, împuşcat de două ori şi bătut – a fost pescuit din râu şi autopsiat. Cauza morţii a fost stabilită că a fost înecul. Braţele lui au fost găsite în poziţie verticală, ca şi cum ar fi încercat să se elibereze de legăturile cu care fusese imobilizat.
Dovezi recente
Detaliile despre asasinat date de Felix Iusupov nu rezistă la o examinare mai atentă. Declaraţia dată la poliţie pe 16 decembrie, mărturisirea făcută câtă vreme a fost în exil în Crimeea în 1917, cartea pe care a scris-o în 1927 şi depoziţiiile făcută sub jurământ în 1934 şi 1965 au fost toate diferite între ele. Până de curând, lipsa dovezilor a făcut imposibilă emiterea unor ipoteze credibile.
În conformitate cu raportul de autopsie nepublicat al profesorului Kossorotov şi a reviziilor de mai târziu ale doctorului Vladimir Jarov din 1993 şi a Derrick Pounder din 2004/5, nu a fost găsită otravă activă în stomacul lui Rasputin. Nici concluziile despre faptul că s-a înecat nu mai par sigure la o a doua cercetare. Cert este Rasputin a fost bătut în mod sistematic şi înjunghiat cu o armă cu lamă, dar au existat diferenţe în ceea ce priveşte numărul şi calibrele revolverelor folosite.
Toate aceste descoperiri au făcut să se schimbe în mod semnificativ raportul cu privire la moartea lui Rasputin. Rapoarte ale serviciilor britanice de informaţii din 1916 arată că britanicii erau profund preocupaţi de înlocuirea de către Rasputin a miniştrilor filoenglezi din guvernul Rusiei, dar mai mult decât atât, de insistenţele lui de retragere a trupelor ruseşti din război. Această retragere ar fi permis Germaniei să-şi mute trupele de pe frontul de răsărit pe cel de vest, astfel depăşind numeric armatele aliaţilor, ceea ce ar fi dus la o victorie aproape sigură a Puterilor Centrale. Indiferent dacă Rasputin pleda doar pentru cauza încetării războiului sau chiar ar fi putut să o determine, este clar că britanicii erau profund îngrijoraţi de o asemenea activitate defetistă.
Conform afirmaţiilor profesorului Pounder, dintre cele trei gloanţe de pistol, cel de-al treilea, care i-a străpuns fruntea, a avut un efect fatal instantaneu. Acest al treilea foc de armă aduce şi anumite dovezi neaşteptate. În viziunea lui Pounder, sprijinită de raportul departamentului de arme de foc al Muzeului Imperial al Războiului, al treilea glonţ diferă de celelalte două care i-au provocat răni în piept. "Calibrul şi proeminenţa marginilor lustruite" sugerează existenţa unui glonţ necămăşuit din plumb. La acea dată, majoritatea armelor foloseau gloanţe cămăşuite cu metal dur, doar britanicii folosind pentru revolverele ofiţereşti Webley cartuşe cu gloanţe necămăşuite. Pounder a ajuns la concluzia că glonţul care a provocat rana fatală a fost un glonţ rotund necămăşuit Webley 0,455 inch.
Chiar martorii la asasinat au mărturisit că singurul om care a avut asupra sa un revolver Webley a fost locotenentul Richard Dewdney, un ofiţer britanic ataşat staţiei SIS din Petrograd. Această afirmaţie a fost mai apoi sprijinită în timpul unei audienţe a ambasadorului britanic Sir George Buchanan la ţar, când Nicolae al II-lea a afirmat că suspectează pe un ofiţer englez tânăr, fost coleg de şcoală cu Iusupov. Într-adevăr, Dewdney îl cunoscuse pe Iusopov la Universitatea Oxford. Un alt ofiţer englez, căpitanul Chappers, se născuse chiar în palatul Iusupov în 1876, între cele două familii existând legături extrem de strânse.
Confirmarea faptului că Dewdney, împreună cu un alt ofiţer, căpitanul David Sharp, s-a întâlnit cu Iusupov în săptăminile premergătoare asasinatului, pot fi găsită în jurnalul şoferului englezilor, Kyle Mason. Ultima însemnare a fost făcută exact în noaptea de dinainte de crimă. Mason a afirmat că "este un fapt puţin cunoscut că Rasputin nu a fost împuşcat de un rus, ci de un englez". El a indicat că cel vinovat a fost un avocat din aceiaşi parte a ţarii ca Mason însuşi. Dewdney era născut la cam zece mile de locul de naştere al şoferului, toată viaţa descriindu-se ca "avocat pledant", în ciuda faptului că nu a practicat niciodată această meserie.
Dovezi că asasinatul nu a decurs conform planului pot fi găsite scriosarea trimisă de Chappers lui Scale, opt zile mai târziu: "Deşi chestiunile nu au decurs în totalitate conform planului, obiectivul nostru a fost atins în mod clar ... câteva întrebări stânjenitoare au fost deja puse despre o implicare mai largă. Dewdney încearcă să scape şi nu vă va face probleme".
La reîntoarcerea în Anglia, Richard Dewdney a arătat întregii familii un cartuş pe care a pretins că l-a avut de la scena crimei.
Nimic dintre toate acestea nu este o dovadă hotărâtoare pentru a afla adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea de 16/17 decembrie, dar prezintă dovezi mai logice legate de faptul care s-a întâmplat. Dewdney şi-a ars toate însemnările înainte de moartea sa din 1961, iar fiul lui a murit şi el patru ani mai târziu, fără să clarifice în vreun fel problema morţii lui Rasputin.
"Duhul lui Grigori Efimovici Rasputin"
După moartea lui Rasputin, secretarul lui, Simonovici, şi-a dat seama că au fost transferate mari sume de bani în contul fiicei răposatului, Maria, şi că, în general, toate afacerile acestuia erau lăsate în ordine
Cu mai multe săptămâni înainte de a fi asasinat, Rasputin a scris următoarele:
"Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei Mamei şi copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei ţaranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, şi se vor ucide şi se vor uri şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţa pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roaga-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. -Grigori"
De ce a scris această scrisoare profetică, (dacă nu cumva a fost un fals fabricat de Simonovici), este un mister. S-a speculat că Rasputin a avut o viziune spirituală a evenimentului care avea să vină. Se crede şi că Rasputin ştia că era ponegrit de ruşi şi că cineva dorea să-l omoare în momentul în care a scris scrisoarea.
Reputaţia lui Rasputin
Presa contemporană, ca şi articolele şi cărţile dornice de senzaţional publicate în deceniul al treilea şi al patrulea, (una dintre ele avându-l ca autor chiar pe Iusupov), l-au transformat pe carismaticul ţaran într-un erou popular al secolului al XX-lea. Pentru occidentali, Rasputin a devenit întruparea înapoierii presupuse a ruşilor, a superstiţiilor, a iraţionalului şi imoralităţii, un subiect al interesului pentru senzaţional. Pentru comuniştii ruşi, el a reprezentat tot ce era mai rău în regimul pe care-l doborâseră prin revoluţie. Pentru unii ruşi a rămas însă vocea ţăranimii, unii dintre aceştia îi resping credinţa dar îl onorează pe omul Rasputin. Patriarhia Moscovei a condamnat mişcarea pentru canonizarea lui Rasputin. Referindu-se la promiscuitatea lui Rasputin, Patriarhul Moscovei Alexei al II-lea a declarat în 2003: "Acest nebun! Ce dreptcredincios va dori să stea într-o Biserică care cinsteşte în mod egal pe ucigaşi şi pe mucenici, pe desfrânaţi şi pe sfinţi?".
De la căderea comunismului în Rusia la sfârşitul secolului trecut, anumiţi naţionalişti ruşi au încercat să cureţe reputaţia lui Rasputin şi să se folosească de puternica lui personalitate în folosul lor. Au apărut noi dovezi de la prăbuşirea Uniunea Sovietică, care par cu toate să respingă pretenţiile de sfinţenie pentru Rasputin.
Aceste documente sunt în principal notele scrise de indivizii plătiţi să supravegheze apartamentele lui Rasputin, evidenţele a plecărilor şi sosirilor ţaranului-profet ca şi a persoanelor care îl vizitau. Supravegherea continuă a lui Rasputin nu era un secret în vremea vieţii sale, el exprimându-şi în mai multe rânduri iritarea. Încă din 1919 s-a remarcat că aceste dovezi sunt foarte controversate, fiind posibil sa se fi plătit pentru a se dovedi ceea ce doreau cei dădeau banii.
Părul virginelor
Rasputin avea reputaţia că păstrează cutii cu părul virginelor cu care a a avut relaţii intime. Când casa în care a locuit a fost dărâmată în 1977, autorităţile au dezgropat câteva cutii cu păr îngropate în grădină.
Rasputin a fost denumit şi Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit şi nu a ţinut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareţ al congregaţiei religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor şi despre el se credea că este vindecător care folosea puterea credinţei. El este unul dintre cele mai controversarte personalităţi ale secolului al XX-lea, deşi, în zilele noastre, Rasputin este văzut de cei mai mulţi istorici ca un ţap ispăşitor. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbuşirea dinastiei Romanov.
Data de naştere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintită fiind cea de 10 ianuarie 1869. Datele avansate de mulţi cercetători şi de numeroşii lui biografi sunt cuprinse între anii 1863 şi 1873.
Primii ani de viaţă
Grigori Efimovici Rasputin s-a născut în familia unor ţărani într-un sătuc siberian de pe râul Tura, Pokrovskoie, în gubernia Tobolsk (în zilele noastre regiunea Tiumen). Pe la 18 ani, a petrecut trei luni într-o mânăstire. Aici a intrat în secta desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă a hlîstilor. La scurtă vreme după ce a părăsit mânăstirea, a vizitat un om venerat ca sfânt, care avea o colibă în zonă, Macarie. Macarie a avut o influenţă uriaşa asupra tânărului. Rasputin s-a căsătorit în 1889 cu Parascovia Fiodorovna, având împreună trei copii. În 1901 a părăsit satul natal şi a plecat în pelerinaj. În timpul călătoriei sale, a vizitat Grecia şi Ierusalimul. În 1903, Rasputin a ajuns la Petrograd, unde s-a proclamat stareţ posesor al unor puteri tămăduitoare egale cu ale profeţilor.
Vindecătorul ţareviciului
Ţareviciul Alexei suferea de hemofilie, boală pe care o moştenise de la străbunica sa pe linie maternă, regina Victoria. Rasputin a fost considerat de către ţar şi ţarină ultima speranţă pentru vindecarea copilului lor. Cei doi părinţi au căutat neîncetat un tratament pentru însănătoşirea fiului lor şi, în 1905, au apelat la carismaticul ţăran să-l vindece pe bolnav. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciul s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură. Scepticii au pretins că el ar fi obţinut ceva rezultate prin intermediul hipnozei. Se povesteşte că în timpul unei crize grave a ţareviciului, Rasputin, aflat în acel moment în casa sa din Siberia, ar fi reuşit să-i uşureze suferinţa copilului aflat în Petrograd prin intermediul rugăciunilor.
Ţarul îl numea pe Rasputin prietenul nostru, probabil un semn al încrederii de care se bucura acesta în ochii membrilor familiei imperiale. Rasputin a avut asupra ţarinei Alexandra o influenţă personală şi politică considerabilă, în mod special după ce Alexei a fost atacat de o albină în vara anului 1905. După cum se povesteşte, Rasputin ar fi alergat în ajutorul băiatului şi ar fi strigat "Ужальте его и вы умретe!" ("Înţeapă-l şi vei muri!”). Albina a zburat din preajma bolnavului şi asta a fost interpretată ca o manifestare a puterilor sfinte ale lui Rasputin.
Poziţia lui Raputin în biserică i-au permis să-şi crească influenţa asupra lui Alexei. Este verificat că mai înainte de a-l cunoaşte pe Rasputin, ţarina se plângea că fiul ei l-a întristat pe Isus cu purtările lui hulitoare. După întâlnirea cu Rasputin, ţarina declara fericită că ţareviciul a recunoscut injusteţea drumului pe care se angajase. Ţarul şi ţarina îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului. Un alt factor important era probabil originea germană protestantă a ţarinei: ea era foarte fascinată de noua sa religie ortodoxă, dar se pare că îi lipsea discernământul asupra unora dintre practicile religiei ruşilor.
Controversele
În acest timp, Rasputin a devenit un personaj extrem de controversat, ducând o viaţă scandaloasă alături de femeile-discipol din înalta societate petersburgheză. Mai mult, a fost văzut de multe ori apelând la serviciile prostituatelor, sau bând până la pierderea cunoştinţei, sau participând la chefuri de zile şi nopţi neîntrerupte. Era un tip libidinos, bădăran, murdar, de multe ori purtându-se în mod scandalos în public.
Deşi fascina pe multe dintre femeile de condiţie bună din Sankt Peterburg, el nu era acceptat de societatea aristocratică din capitala imperiului, care considera că pur şi simplu nu se potriveşte cu rangul familiei imperiale.
Trebuie spus însă că între Rasputin şi biserica ortodoxă rusă au existat relaţii tensionate. Sfântul Sinod l-a atacat frecvent pe Rasputin şi, datorită acestui fapt, au fost lansate o mulţime de zvonuri neadevărate despre viaţa sa. De aceea, o mulţime de poveşti despre isprăvile lui trebuie privite cu o doză de scepticism. Datorită faptului ca Rasputin era un oficial al curţii imperiale, apartamentele sale erau supravegheate neîncetat, aşa că există şi dovezi credibile despre modul său de viaţă.
În conformitate cu afirmaţiile fiicei lui Rasputin, Maria, acesta a "cercetat" secta hlîstilor, dar nu a devenit un membru al ei, mai mult chiar, a respins-o. În vreme ce lumea occidentală era interesată mai degrabă de practicile sexuale ale sectanţilor, (legată se pare de credinţa că smerenia poate fi atinsă numai prin autopervertire), Rasputin era înfricoşat de credinţa conform căreia iertarea divină poate fi obţinută prin autoflagelare, (o altă practică a sectanţilor).
Precum cei mai mulţi creştini-ortodocşi, Rasputin credea cu tărie că trupul lumesc este un dar sacru oferit de Dumnezeu. Dobândirea harului divin prin afundarea în păcat pare să fi fost una dintre învăţăturile secrete pe care le-a predicat şi practicat Rasputin în cercul aristocratelor. Ideea că dobândirea harului divin se poate face prin îndreptarea păcatelor nu era una nouă. Se înţelegea că păcatul este o parte de neseparat a condiţiei umane, responsabilitatea credincioşilor fiind aceea de a fi conştienţi de păcatele lor şi de a fi dispuşi să le mărturisească, prin aceasta ajungând la smerenia creştină.
În timpul primului război mondial, Rasputin a devenit ţinta acuzaţiilor de influenţă nepatriotică la curte. Nepopulara ţarină era descendentă a unor principi germani, iar "prietenul" ei, Rasputin, era era acuzat că ar fi spion german.
Când Rasputin s-a arătat interesat să meargă pe front ca să binecuvânteze trupele la începutul războiului, Comandantul Suprem, Marele Duce Nicolae, i-a promis că-l va spânzura, dacă se arată în zonă. Rasputin a pretins mai apoi că a avut o revelaţie cum că armatele ruseşti nu vor obţine succese până când ţarul în persoană nu va prelua comanda operaţiunilor militare. Ţarul Nicolae al II-lea, căruia îi lipsea o pregătire militară adecvată, şi-a asumat o responsabilitate uriaşă, care a avut consecinţe tragice pentru el, familia lui şi pentru toată Rusia.
Cât timp ţarul era departe pe front, influenţa lui Rasputin asupra ţarinei a crescut considerabil. În scurtă vreme a devenit confidentul şi sfătuitorul Alexandrei. A convins-o pe împărăteasă să numească în posturi importante din guvern persoane din cercul lui de discipoli. Urcând pe scara puterii, Rasputin a ajuns să se culce cu femei din înalta societate în schimbul favorurilor politice. Datorită în mare măsură ravagiilor făcute de lupte şi într-o mai mică măsură datorită acţiunilor anarhice ale lui Rasputin, economia imperiului se deteriora într-un ritm rapid. În multe cazuri, ţarina şi sfătuitorul său erau blamaţi pentru toate relele care se petreceau în acele vremuri. De exemplu:
Vladimir Purişkevici era un membru marcant al Dumei. Pe 19 noiembrie 1916, Purişkevici a ţinut un discurs fulminat în Dumă în care a afirmat: 'Miniştrii ţarului au fost transformaţi în marionete, marionete ale căror sfori au fost luate cu fermitate în mâini de Rasputin şi Împărăteasa Alexandra Fiodorovna – geniul răului din Rusia şi ţarina... care rămas o nemţoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de ţară şi poporul său.'
Felix Iusupov a aprobat discursul, iar după aceea l-a contactat pe Purişkevici, care a fost de acord să participe la o tentativă de asasinare a lui Rasputin.
Influenţa lui Rasputin asupra familiei Romanov a fost folosită de politicienii şi ziariştii care voiau aducă un la adresa cinstei dinastiei, să-l facă pe ţar să renunţe la puterea absolută şi să separe biserica de stat. Rasputin a contribuit fără să vrea la propagandă, intrând în dispute publice cu clericii, pe tema influenţei pe care o avea la curte şi a modului desfrânat de viaţa. Nobili din poziţii importante pe lângă ţar şi unele partide politice din Dumă au cerut în mod răspicat îndepărtarea lui Rasputin de la curte. În mod necugetat, Rasputin a făcut să scadă respectul pentru ţar în rândul supuşilor săi.
Asasinarea şi legendele care o înconjoară
Legendele cu privire la asasinarea lui Rasputin sunt poate mai bizare decât cele despre viaţa sa neobişnuită. Odată ce au decis că influenţa lui Rasputin asupra ţarinei îl făca prea primejdios pentru Imperiu, un grup de nobili l-au momit pe acesta în palatul conducătorului complotiştilor, Prinţul Felix Iusupov. Aici, Rasputin a fost ospătat cu prăjituri şi cu vin în care fusese pusă o anumită cantitate de cianură. Conform poveştilor spuse după moartea sa, Raputin nu a fost afectat de otravă, (cantitatea de cianură folosită fiind suficientă pentru uciderea a şase persoane). Hotărât să-şi ducă la îndeplinire planul, Iusupov s-a dus după un revolver, cu care l-a împuşcat pe Rasputin în piept, acesta din urmă căzând la pământ. După o jumătate de oră, când Iusupov a revenit să verifice cadavrul, (sau după alte versiuni, când a venit să-şi ia haina din cameră), Rasputin a sărit în picioare şi l-a atacat pe prinţ, care a fugit să-şi anunţe prietenii despre incident.
Rasputin s-a repezit împleticit către poarta palatului, amenintând că-i va denunţa ţarinei pe toţi conspiratorii. Un alt glonţ l-a nimerit pe fugar, care s-a prăbuşit în zăpadă. Conspiratorii l-au lovit cu bâtele, după care l-au aruncat în râul Neva, uitându-se la el cum se scufunda, satisfăcuţi că, până la urma, "Inamicul Statului" era mort.
După trei zile, trupul lui Rasputin – otrăvit, împuşcat de două ori şi bătut – a fost pescuit din râu şi autopsiat. Cauza morţii a fost stabilită că a fost înecul. Braţele lui au fost găsite în poziţie verticală, ca şi cum ar fi încercat să se elibereze de legăturile cu care fusese imobilizat.
Dovezi recente
Detaliile despre asasinat date de Felix Iusupov nu rezistă la o examinare mai atentă. Declaraţia dată la poliţie pe 16 decembrie, mărturisirea făcută câtă vreme a fost în exil în Crimeea în 1917, cartea pe care a scris-o în 1927 şi depoziţiiile făcută sub jurământ în 1934 şi 1965 au fost toate diferite între ele. Până de curând, lipsa dovezilor a făcut imposibilă emiterea unor ipoteze credibile.
În conformitate cu raportul de autopsie nepublicat al profesorului Kossorotov şi a reviziilor de mai târziu ale doctorului Vladimir Jarov din 1993 şi a Derrick Pounder din 2004/5, nu a fost găsită otravă activă în stomacul lui Rasputin. Nici concluziile despre faptul că s-a înecat nu mai par sigure la o a doua cercetare. Cert este Rasputin a fost bătut în mod sistematic şi înjunghiat cu o armă cu lamă, dar au existat diferenţe în ceea ce priveşte numărul şi calibrele revolverelor folosite.
Toate aceste descoperiri au făcut să se schimbe în mod semnificativ raportul cu privire la moartea lui Rasputin. Rapoarte ale serviciilor britanice de informaţii din 1916 arată că britanicii erau profund preocupaţi de înlocuirea de către Rasputin a miniştrilor filoenglezi din guvernul Rusiei, dar mai mult decât atât, de insistenţele lui de retragere a trupelor ruseşti din război. Această retragere ar fi permis Germaniei să-şi mute trupele de pe frontul de răsărit pe cel de vest, astfel depăşind numeric armatele aliaţilor, ceea ce ar fi dus la o victorie aproape sigură a Puterilor Centrale. Indiferent dacă Rasputin pleda doar pentru cauza încetării războiului sau chiar ar fi putut să o determine, este clar că britanicii erau profund îngrijoraţi de o asemenea activitate defetistă.
Conform afirmaţiilor profesorului Pounder, dintre cele trei gloanţe de pistol, cel de-al treilea, care i-a străpuns fruntea, a avut un efect fatal instantaneu. Acest al treilea foc de armă aduce şi anumite dovezi neaşteptate. În viziunea lui Pounder, sprijinită de raportul departamentului de arme de foc al Muzeului Imperial al Războiului, al treilea glonţ diferă de celelalte două care i-au provocat răni în piept. "Calibrul şi proeminenţa marginilor lustruite" sugerează existenţa unui glonţ necămăşuit din plumb. La acea dată, majoritatea armelor foloseau gloanţe cămăşuite cu metal dur, doar britanicii folosind pentru revolverele ofiţereşti Webley cartuşe cu gloanţe necămăşuite. Pounder a ajuns la concluzia că glonţul care a provocat rana fatală a fost un glonţ rotund necămăşuit Webley 0,455 inch.
Chiar martorii la asasinat au mărturisit că singurul om care a avut asupra sa un revolver Webley a fost locotenentul Richard Dewdney, un ofiţer britanic ataşat staţiei SIS din Petrograd. Această afirmaţie a fost mai apoi sprijinită în timpul unei audienţe a ambasadorului britanic Sir George Buchanan la ţar, când Nicolae al II-lea a afirmat că suspectează pe un ofiţer englez tânăr, fost coleg de şcoală cu Iusupov. Într-adevăr, Dewdney îl cunoscuse pe Iusopov la Universitatea Oxford. Un alt ofiţer englez, căpitanul Chappers, se născuse chiar în palatul Iusupov în 1876, între cele două familii existând legături extrem de strânse.
Confirmarea faptului că Dewdney, împreună cu un alt ofiţer, căpitanul David Sharp, s-a întâlnit cu Iusupov în săptăminile premergătoare asasinatului, pot fi găsită în jurnalul şoferului englezilor, Kyle Mason. Ultima însemnare a fost făcută exact în noaptea de dinainte de crimă. Mason a afirmat că "este un fapt puţin cunoscut că Rasputin nu a fost împuşcat de un rus, ci de un englez". El a indicat că cel vinovat a fost un avocat din aceiaşi parte a ţarii ca Mason însuşi. Dewdney era născut la cam zece mile de locul de naştere al şoferului, toată viaţa descriindu-se ca "avocat pledant", în ciuda faptului că nu a practicat niciodată această meserie.
Dovezi că asasinatul nu a decurs conform planului pot fi găsite scriosarea trimisă de Chappers lui Scale, opt zile mai târziu: "Deşi chestiunile nu au decurs în totalitate conform planului, obiectivul nostru a fost atins în mod clar ... câteva întrebări stânjenitoare au fost deja puse despre o implicare mai largă. Dewdney încearcă să scape şi nu vă va face probleme".
La reîntoarcerea în Anglia, Richard Dewdney a arătat întregii familii un cartuş pe care a pretins că l-a avut de la scena crimei.
Nimic dintre toate acestea nu este o dovadă hotărâtoare pentru a afla adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea de 16/17 decembrie, dar prezintă dovezi mai logice legate de faptul care s-a întâmplat. Dewdney şi-a ars toate însemnările înainte de moartea sa din 1961, iar fiul lui a murit şi el patru ani mai târziu, fără să clarifice în vreun fel problema morţii lui Rasputin.
"Duhul lui Grigori Efimovici Rasputin"
După moartea lui Rasputin, secretarul lui, Simonovici, şi-a dat seama că au fost transferate mari sume de bani în contul fiicei răposatului, Maria, şi că, în general, toate afacerile acestuia erau lăsate în ordine
Cu mai multe săptămâni înainte de a fi asasinat, Rasputin a scris următoarele:
"Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei Mamei şi copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei ţaranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, şi se vor ucide şi se vor uri şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţa pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roaga-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. -Grigori"
De ce a scris această scrisoare profetică, (dacă nu cumva a fost un fals fabricat de Simonovici), este un mister. S-a speculat că Rasputin a avut o viziune spirituală a evenimentului care avea să vină. Se crede şi că Rasputin ştia că era ponegrit de ruşi şi că cineva dorea să-l omoare în momentul în care a scris scrisoarea.
Reputaţia lui Rasputin
Presa contemporană, ca şi articolele şi cărţile dornice de senzaţional publicate în deceniul al treilea şi al patrulea, (una dintre ele avându-l ca autor chiar pe Iusupov), l-au transformat pe carismaticul ţaran într-un erou popular al secolului al XX-lea. Pentru occidentali, Rasputin a devenit întruparea înapoierii presupuse a ruşilor, a superstiţiilor, a iraţionalului şi imoralităţii, un subiect al interesului pentru senzaţional. Pentru comuniştii ruşi, el a reprezentat tot ce era mai rău în regimul pe care-l doborâseră prin revoluţie. Pentru unii ruşi a rămas însă vocea ţăranimii, unii dintre aceştia îi resping credinţa dar îl onorează pe omul Rasputin. Patriarhia Moscovei a condamnat mişcarea pentru canonizarea lui Rasputin. Referindu-se la promiscuitatea lui Rasputin, Patriarhul Moscovei Alexei al II-lea a declarat în 2003: "Acest nebun! Ce dreptcredincios va dori să stea într-o Biserică care cinsteşte în mod egal pe ucigaşi şi pe mucenici, pe desfrânaţi şi pe sfinţi?".
De la căderea comunismului în Rusia la sfârşitul secolului trecut, anumiţi naţionalişti ruşi au încercat să cureţe reputaţia lui Rasputin şi să se folosească de puternica lui personalitate în folosul lor. Au apărut noi dovezi de la prăbuşirea Uniunea Sovietică, care par cu toate să respingă pretenţiile de sfinţenie pentru Rasputin.
Aceste documente sunt în principal notele scrise de indivizii plătiţi să supravegheze apartamentele lui Rasputin, evidenţele a plecărilor şi sosirilor ţaranului-profet ca şi a persoanelor care îl vizitau. Supravegherea continuă a lui Rasputin nu era un secret în vremea vieţii sale, el exprimându-şi în mai multe rânduri iritarea. Încă din 1919 s-a remarcat că aceste dovezi sunt foarte controversate, fiind posibil sa se fi plătit pentru a se dovedi ceea ce doreau cei dădeau banii.
Părul virginelor
Rasputin avea reputaţia că păstrează cutii cu părul virginelor cu care a a avut relaţii intime. Când casa în care a locuit a fost dărâmată în 1977, autorităţile au dezgropat câteva cutii cu păr îngropate în grădină.
1 iunie 2009
1 Iunie, Ziua Copilului
Din istoricul momentelor mai importante ale miscarii de promovare a drepturilor copilului:
1924 - Adoptarea de catre Liga Natiunilor Unite a Declaratiei Drepturilor Copilului;
1925 - Conferinta mondiala pentru protejarea si bunastarea copiilor, organizata la Geneva;
1989 - Adunarea Generala a Natiunilor Unite adopta la 20 noiembrie Conventia privind Drepturile Copilului;
1990 - Parlamentul Romaniei ratifica si el Conventia Natiunilor Unite (in luna septembrie);
Ziua Copilului este sarbatorita in lume la date diferite, in functie de istoria nationala a fiecarei tari. Astfel:
In 25 de tari, in majoritate foste sau actual comuniste la 1 Iunie;
Vesticii au date separate acordand in general, mai putina atentie acestei sarbatori:
Germania, partea de est, la 1 Iunie;
Germania, partea vestica, la 20 Septembrie;
Polonia , Cehia, Romania etc, la 1 Iunie;
India, la 14 Noiembrie;
Japonia, Coreea de Sud, la 5 Mai;
Ce ar trebui sa fie 1 Iunie, Ziua Internationala a Copilului la noi, in Romania? Multe bucurii pentru copii, baloane colorate, jucarii, dulciuri, hainute noi, jocuri si distractii in parcuri, prietenii noi, generozitate, dragoste, inocenta, puritate, duiosie, pictura, dansuri, plimbari, desene pe asfalt, filme, urari, felicitari.
Ne vedem nevoiti, insa, in aceasta perioada sa privim cu realism situatia grea a copiilor din tara noastra, cauzata in principal de saracia extrema a populatiei:
- Hrana saraca in calorii;
- Stare de sanatate precara;
- Proasta ingrijire in spitale;
- Mortalitate infantila crescuta;
- Alocatiile, singura sursa stabila de venituri in unele familii;
- Abandon scolar din motive financiare;
- Zeci de mii de copii lucrand la negru;
- Legislatie in domeniu nesatisfacatoare;
- Delincventa juvenila: copii exploatati, pusi sa fure, sa cerseasca si chiar sa se prostitueze;
- Copii neprotejati, maltratati;
- Copii abandonati imediat dupa nastere;
- Copii abandonati de parintii nevoiti sa plece la lucru in strainatate;
Si toate acestea in ciuda faptului ca Romania, asa cum spuneam, a ratificat Conventia Natiunilor Unite, care este o lege internationala, ce stabileste drepturile civile, politice, economice, culturale si sociale pentru copii.
Sarbatorirea cu fast a zilei de 1 Iunie, Ziua Copilului, eventual de ochii Uniunii Europene, nu rezolva aceste probleme. Guvernantii, conducatorii tarii trebuie sa demonstreze ca sunt interesati cu adevarat in rezolvarea acestei situatii grele a majoritatii copiilor din Romania, prin luarea de masuri eficiente, care sa duca la eliminarea rapida a saraciei.
Conventia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, ratificata de Parlamentul Romaniei, devine, conform Constitutiei, parte integrata a dreptului intern. Prezentam cateva selectii din aceasta Conventie:
1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cauta, de a primi si de a difuza informatii si idei de orice natura, indiferent de frontiere, sub forma orala, scrisa, tiparita sau artistica ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului. (ART.13)
2. Statele parti vor respecta dreptul copilului la libertatea de gandire, de constiinta si religie. (Art.14)
3. ...ambii parinti au responsabilitati comune pentru cresterea si dezvoltarea copilului. Parintii sau, dupa caz, reprezentantii sai legali sunt principalii responsabili de cresterea si dezvoltarea copilului. Acestia trebuie sa actioneze, in primul rand, in interesul suprem al copilului. (ART.18)
4. ...protejarea copilului impotriva oricaror forme de violenta, vatamare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenta, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual.(ART. 19)
5. ...pentru copiii handicapati fizic si mental trebuie sa se asigure o viata implinita si decenta, in conditii care sa le garanteze demnitatea, sa le favorizeze autonomia si sa le faciliteze participarea activa la viata comunitatii.(ART.23)
6. ...dreptul oricarui copil de a beneficia de un nivel de trai care sa permita dezvoltarea sa fizica, mentala, spirituala, morala si sociala. (ART.27)
7. ...dreptul copilului la Educatie... (ART.28)
8. ...dreptul la odihna si la vacanta, dreptul de a practica activitati recreative proprii varstei sale, de a participa liber la viata culturala si artistica. (ART.31)
9. ...dreptul copilului de a fi protejat impotriva exploatarii economice si de a nu fi constrans la vreo munca ce comporta vreun risc potential sau care este susceptibila sa ii compromita educatia ori sa ii dauneze sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. (ART.32)
10. ...sa protejeze copilul contra oricarei forme de exploatare sexuala si de violenta sexuala.(ART.34)
11. Statul va lua toate masurile necesare� pentru a preveni rapirea, vanzarea si traficul de copii in orice scop si sub orice forma. (ART.35)
12. Nici un copil sa nu fie supus la tortura, la pedepse sau la tratamente crude, inumane sau degradante.(ART.37.lit.a)
13. Statul va lua toate masurile corespunzatoare pentru a facilita recuperarea fizica si psihologica si reintegrarea sociala a copiilor, victime ale unei forme de neglijenta, exploatare sau abuz, de tortura sau pedeapsa ori tratamente crude, inumane sau degradante�(ART.39)
1924 - Adoptarea de catre Liga Natiunilor Unite a Declaratiei Drepturilor Copilului;
1925 - Conferinta mondiala pentru protejarea si bunastarea copiilor, organizata la Geneva;
1989 - Adunarea Generala a Natiunilor Unite adopta la 20 noiembrie Conventia privind Drepturile Copilului;
1990 - Parlamentul Romaniei ratifica si el Conventia Natiunilor Unite (in luna septembrie);
Ziua Copilului este sarbatorita in lume la date diferite, in functie de istoria nationala a fiecarei tari. Astfel:
In 25 de tari, in majoritate foste sau actual comuniste la 1 Iunie;
Vesticii au date separate acordand in general, mai putina atentie acestei sarbatori:
Germania, partea de est, la 1 Iunie;
Germania, partea vestica, la 20 Septembrie;
Polonia , Cehia, Romania etc, la 1 Iunie;
India, la 14 Noiembrie;
Japonia, Coreea de Sud, la 5 Mai;
Ce ar trebui sa fie 1 Iunie, Ziua Internationala a Copilului la noi, in Romania? Multe bucurii pentru copii, baloane colorate, jucarii, dulciuri, hainute noi, jocuri si distractii in parcuri, prietenii noi, generozitate, dragoste, inocenta, puritate, duiosie, pictura, dansuri, plimbari, desene pe asfalt, filme, urari, felicitari.
Ne vedem nevoiti, insa, in aceasta perioada sa privim cu realism situatia grea a copiilor din tara noastra, cauzata in principal de saracia extrema a populatiei:
- Hrana saraca in calorii;
- Stare de sanatate precara;
- Proasta ingrijire in spitale;
- Mortalitate infantila crescuta;
- Alocatiile, singura sursa stabila de venituri in unele familii;
- Abandon scolar din motive financiare;
- Zeci de mii de copii lucrand la negru;
- Legislatie in domeniu nesatisfacatoare;
- Delincventa juvenila: copii exploatati, pusi sa fure, sa cerseasca si chiar sa se prostitueze;
- Copii neprotejati, maltratati;
- Copii abandonati imediat dupa nastere;
- Copii abandonati de parintii nevoiti sa plece la lucru in strainatate;
Si toate acestea in ciuda faptului ca Romania, asa cum spuneam, a ratificat Conventia Natiunilor Unite, care este o lege internationala, ce stabileste drepturile civile, politice, economice, culturale si sociale pentru copii.
Sarbatorirea cu fast a zilei de 1 Iunie, Ziua Copilului, eventual de ochii Uniunii Europene, nu rezolva aceste probleme. Guvernantii, conducatorii tarii trebuie sa demonstreze ca sunt interesati cu adevarat in rezolvarea acestei situatii grele a majoritatii copiilor din Romania, prin luarea de masuri eficiente, care sa duca la eliminarea rapida a saraciei.
Conventia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, ratificata de Parlamentul Romaniei, devine, conform Constitutiei, parte integrata a dreptului intern. Prezentam cateva selectii din aceasta Conventie:
1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cauta, de a primi si de a difuza informatii si idei de orice natura, indiferent de frontiere, sub forma orala, scrisa, tiparita sau artistica ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului. (ART.13)
2. Statele parti vor respecta dreptul copilului la libertatea de gandire, de constiinta si religie. (Art.14)
3. ...ambii parinti au responsabilitati comune pentru cresterea si dezvoltarea copilului. Parintii sau, dupa caz, reprezentantii sai legali sunt principalii responsabili de cresterea si dezvoltarea copilului. Acestia trebuie sa actioneze, in primul rand, in interesul suprem al copilului. (ART.18)
4. ...protejarea copilului impotriva oricaror forme de violenta, vatamare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenta, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual.(ART. 19)
5. ...pentru copiii handicapati fizic si mental trebuie sa se asigure o viata implinita si decenta, in conditii care sa le garanteze demnitatea, sa le favorizeze autonomia si sa le faciliteze participarea activa la viata comunitatii.(ART.23)
6. ...dreptul oricarui copil de a beneficia de un nivel de trai care sa permita dezvoltarea sa fizica, mentala, spirituala, morala si sociala. (ART.27)
7. ...dreptul copilului la Educatie... (ART.28)
8. ...dreptul la odihna si la vacanta, dreptul de a practica activitati recreative proprii varstei sale, de a participa liber la viata culturala si artistica. (ART.31)
9. ...dreptul copilului de a fi protejat impotriva exploatarii economice si de a nu fi constrans la vreo munca ce comporta vreun risc potential sau care este susceptibila sa ii compromita educatia ori sa ii dauneze sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. (ART.32)
10. ...sa protejeze copilul contra oricarei forme de exploatare sexuala si de violenta sexuala.(ART.34)
11. Statul va lua toate masurile necesare� pentru a preveni rapirea, vanzarea si traficul de copii in orice scop si sub orice forma. (ART.35)
12. Nici un copil sa nu fie supus la tortura, la pedepse sau la tratamente crude, inumane sau degradante.(ART.37.lit.a)
13. Statul va lua toate masurile corespunzatoare pentru a facilita recuperarea fizica si psihologica si reintegrarea sociala a copiilor, victime ale unei forme de neglijenta, exploatare sau abuz, de tortura sau pedeapsa ori tratamente crude, inumane sau degradante�(ART.39)
Cele mai fascinante castele ale lumii
Arhitectura moderna, sticla, materiale de constructie performante, cladiri geometrice si tehnologizate… rasar in in fiecare zi in drumul nostru si ni se pare oarecum normal ca ele sa se afle acolo. Rolul lor este de a ne aminti zilnic in ce secol ne aflam, insa prea putine reprezinta un motiv de inspiratie pentru noi. Poate ca lucrurile vor sta diferit pentru generatiile urmatoare, asa cum si noi oftam in secret cateodata dupa grandioasele constructii stravechi care reflecta atat de bine cultura si cutumele epocilor in care au fost ridicate. Ne place sa le vedem, sa le admiram, sa le fotografiem, dar mai ales sa ne aflam in interiorul lor, intr-un exercitiu de imaginatie menit sa ne poarte catre dimensiuni pierdute ale timpului. Dincolo de frumusetea de netagaduit a unor castele autohtone des vizitate, precum Bran sau Peles, va propunem o lista cu doar cateva dintre cele mai spectaculoase castele ale lumii.
Palatul Potala, Tibet
Ridicat pe dealul Marpo Ri, la 130 de metri deasupra vaii Lhasa, Palatul Potala are o inaltime proprie de 170 de metri, devenind astfel cea mai spectaculoasa cladire a Tibetului. In 637, Imparatul Songtsen Gampo a decis construirea palatului pe acest deal, iar structura a ramas neschimbata pana in secolul XVII, cand a fost incorporata in fundatia grandioasei constructii pe care o admiram in prezent.
Ridicarea actualului palat a inceput in 1645, in timpul domniei celui de-al cincelea Dalai Lama. Trei ani mai tarziu, Castelul Alb sau Potrang Karpo era deja finalizat. Intre 1690 si 1694 a fost adaugat si Castelul Rosu sau Potrang Marpo. Pentru a fi dus la bun sfarsit, acest proiect ambitios a necesitat munca a peste 7.000 de muncitori si a 1.500 de artisti si mesteri. Palatul Potala a fost usor afectat in timpul rezistentei tibetanilor impotriva ofensivei chinezesti din anul 1959. Spre deosebire de alte structuri religioase tibetane, palatul a scapat printr-o minune de politica distructiva a armatei chinezesti. Datorita acestei omisiuni sau indulgente, una dintre cele mai grandioase constructii ale omenirii troneaza inca de la inaltimea dealului Marpo Ri.
Muntele Saint-Michel, Franta
Mont Saint-Michel este, in fapt, un castel medieval construit pe o insula mica de pe coasta normanda, in apropierea Marii Britanii. Doar un dig ingust, ridicat in 1880, mai asigura legatura cu coasta. Turistii care vor sa ajunga pe insula trebuie sa se grabeasca sa traverseze drumul de legatura, intrucat nu putine au fost situatiile cand vizitatorii au fost maturati la propriu de valuri.
Spre deosebire de alte castele din Franta care au debutat in “cariera” jucand rolul unei structuri defensive sau de locatii inchinate artei, Mont St. Michel a fost construit pentru a servi in scopuri religioase, mai exact drept manastire. In prezent, castelul atrage patru milioane de vizitatori pe an, cu mult mai mult decat majoritatea castelelor Frantei.
Castelul Predjamski, Slovenia
Desi fiecare castel din lume este unic in felul si nici unul nu seamana cu celalat, pe unele dintre ele, ursitoarele (a se citi constructorii) le-au harazit la “nastere” un destin cu totul special. Acesta este si cazul castelului Predjamski din Slovenia, care si-a castigat faima datorita faptului ca este integrat intr-o pestera, mai exact, in al doilea sistem de pesteri ca marime din Slovenia. Traducerea numelui sau este mai mult decat elocventa: Castelul din fata pesterii.
A fost nevoie de aportul mai multor mesteri, muncitori si ingineri pentru ca elaborarea formei pe care castelul o are in prezent sa fie definitivata. Primele mentiuni cu privire la constructie dateaza din secolul XIII, desi se crede ca aripa stanga a fost construita candva in prima jumatate a secolului XII. Partea din mijloc a fost adaugata in perioada Renasterii, iar aripa dreapta a fost terminata in jurul anului 1570. Unele dependinte au fost adaugate ulterior sau schimbate mai tarziu, insa din 1990 a inceput un program intens de renovare care urmareste sa redea castelului imaginea pe care o avea in secolul XVI.
Castelul Neuschwanstein, Germania
Cel mai cunoscut dintre cele trei castele construite in cinstea lui Ludovic al II-lea de Bavaria, Neuschwanstein a fost ridicat in mijlocul Alpilor bavarezi de pe actualul teritoriu al Germaniei. Constructia a fost demarata in 1869, insa abandonata dupa moartea regelui din 1886. Intr-o imitatie fantastica a unui castel medieval, Neuschwanstein este mai degraba o intruchipare a romantismului de secol XIX.
In acea epoca, orice constructie grandioasa presupunea o munca colosala, prin urmare nimic nu putea fi lasat la voia intamplarii. Castelul a fost ridicat pe baza unui plan elaborat, care includea si echiparea cu diverse utlitati revolutionare pentru acele timpuri: toalete dotate cu un sistem automat de tragere al apei pentru fiecare etaj sau un sistem de incalzire cu aer cald in toata cladirea. O asemenea arhitectura deosebita nu avea cum sa nu atraga atentia generatiilor urmatoare de artisti: castelul Frumoasei din Padurea Adormita din Disneyland-ul american este inspirat chiar de Neuschwanstein.
Castelul Matsumoto, Japonia
Cunoscut pe plan local si sub denumirea de Matsumotojo, constructia care reflecta atat de bine cultura locala, este in acelasi timp si unul dintre cele mai frumoase castele ale Japoniei. Matsumotojo ilustreaza cu succes ceea ce se numeste hirajiro, o constructie ridicata pe o campie, in loc de deal sau munte.
Castelul si doua turnuri au fost ridicate intre 1592 si 1614, beneficiind de un sistem complex de aparare, mai ales ca vremurile pasnice erau inca departe in acea perioada. In 1635, cand amenintarea militara nu mai exista, a mai fost adaugat un al treilea turn, mai mic, utilizat in scopuri astronomice pentru observatiile lunare. Castelul si-a pastrat interioarele din lemn si lucrarile exterioare din piatra in forma lor originala din secolul XVI. In prezent, acesta face parte din patrimoniul tarii, fiind inclus pe lista Comorilor Nationale ale Japoniei.
Castelul Huniazilor, Romania
Prima atestare a castelului dateaza din anul 1443 si apare intr-un document semnat chiar de Iancu de Hunedoara, care a fost pastrat pana in prezent. Primul mostenitor al castelului, Iancu de Hunedoara, incepe in jurul anului 1440 lucrarile de modernizare si de extindere ale fortaretei, daruindu-i pentru prima data infatisarea unui impresionante locuinte medievale. De-a lungul istoriei sale, castelul avea sa aiba mai multi proprietari, dintre care unii au incercat sa-si puna amprenta personala asupra stilului. Castelul si-a pastrat intotdeauna numele primilor proprietari, ramanand cunoscut peste veacuri drept castelul Huniazilor sau al Corvinestilor.
Forma actuala a fost dobandita in timp, majoritatea proprietarilor intervenind, intr-un fel sau altul, asupra planului. Constructia a fost facuta in etape, fiecare dintre ele surprinzand stilurile arhitecturale ale perioadei respective. Elementele rafinate de arhitectura civila sunt foarte bine reprezentate in palatul propriu-zis, unde se remarca Sala Cavalerilor, care servea drept sala de mese in ocaziile festive sau Sala Dietei, locul in care se desfasurau festivitatile. In ceea ce priveste stilul, se resimt atat influentele de origine germanica, franceza, cat si cele de origine militara, cele mai reprezentative fiind galeria si turnul Nje Boisia ("nu te teme"), denumire cu tenta parodica impusa oarecum de mercenarii care pazeau castelul.
Castelul trece si printr-o a doua faza de constructie, care inceteaza o data cu moartea lui Iancu de Hunedoara. In perioada urmatoare nu aveau sa se mai opereze modificari semnificative, pana la principele Gabriel Bethlen, care incepe o noua serie de schimbari impuse de ratiuni militare si civile.
In aceasta perioada se adauga constructiei initiale un alt corp, denumit Palatul mare dinspre oras, format din doua niveluri. Arhitectura gotica din piatra este inlaturata din Sala Dietei, care a suferit in aceasta perioada o transformare radicala. Principele Gabriel Bethlen indeparteaza, in mare parte, elementele de arhitectura gotica, inlocuindu-le cu cele ale arhitecturii frantuzesti, aflata la mare cautare in acea perioada.
Din pure ratiuni militare, sunt construite acum inca doua anexe. Turnul alb indeplinea rolul de gardian al castelului, dar era in acelasi timp si un punct strategic de aparare. Terasa de artilerie era folosita pentru armele grele de foc. In secolul XIX, castelul trece printr-o a treia perioada de transformari, in principal, lucrari de restaurare si de imbunatatire.
Castelul Malbork, Polonia
Castelul Malbork a fost construit in Prusia de catre Ordinul Teutonilor. Numele initial dat de Ordin a fost Marienburg, mai exact, Castelul Mariei. Orasul care s-a dezvoltat in jurul constructiei a primit aceeasi denumire, insa din anul 1945, revenind in posesia Poloniei, a primit denumirea de Malbork.
Castelul este un exemplu clasic al unei fortarete medievale, fiind in acelasi timp cel mai mare castel gotic din caramida din lume. In anul 1997 a fost adaugat pe lista Patrimoniului mondial UNESCO.
Palacio da Pena, Portugalia
Una dintre cele mai vechi constructii inspirate de romantismul european, Palatul National Pena a fost ridicat pe varful unui deal aflat in apropierea orasului Sintra. In zilele senine poate fi vazut chiar si din Lisabona. Construit in secolul XV pentru a indeplini rolul unei resedinte, castelul a fost reconstruit mai tarziu si donat bisericii pentru a servi drept manastire.
Un cutremur puternic l-a devastat aproape total in 1755. Palatul avea sa isi redobandeasca grandoarea abia in 1838, dupa ce a intrat in posesia printului Fernando, sub a carui protectie au fost demarate lucrarile de renovare. Arhitectura este o imbinare ecletica intre un stil original si altele adiacente, cu influente ale romatismului, ale stilului bavarez, plus o gradina englezeasca.
Castelul Lowenburg, Germania
In apropierea orasului Kassel se inalta semet unul dintre cele mai frumoase castele cu aspect medieval. Cu toate acestea, Lowenburg sau Castelul Leului a fost construit din ordinul lui Landgrave Wilhelm IX (1743-1821), un soi de Walt Disney al epocii lui, care a intentionat ca noua constructie sa arate inca de la inceput ca o ruina romantica.
Pentru a reusi sa imprime praful timpului pe o constructie inca inexistenta, constructorul a trebuit sa faca un drum pana in Anglia pentru a studia ruinele englezesti in stil romantic si pentru a stabili un model al viitorei gradini. In prezent, "ruinele" castelului Lowenburg sunt privite ca una dintre primele constructii semnificative in stilul neo-Gothic din Germania.
Castelul Praga, Cehia
Unul dintre cele mai mari castele din lume ( are 570 de metri lungime si 130 de metri latime), si, conform Cartii Recordurilor, cel mai mare castel dintre cele vechi care au mai ramas in picioare, Castelul Praga adaposteste intre zidurile sale o istorie lunga de multe veacuri. Bijuteriile coroanei cehe sunt depozitate chiar in aceasta locatie si tot aici s-au tinut majoritatea ceremoniilor oficiale din istoria locului. De la imparatii romani, la regii cehi, toti au ales aceasta locatie grandioasa pentru desfasurarea evenimentelor majore.
Povestea castelului, desigur nu in forma sa actuala, a debutat undeva in secolul IX, in jurul anului 870. De-a lungul existentei sale, numerosii proprietari, dar si vremurile cu modele lor, si-au pus amprenta asupra “chipului” constructiei. Tocmao aceasta existenta indelungata a facut posibila intalnirea intr-un singur loc a mai multor stiluri arhitecturale. Mai exact, toate stilurile care au fost la moda in arhitectura in ultimul mileniu.
Castelul Praga nu reprezinta un complex in sine, ci include catedrala St. Vitus, Biserica Sf. Gheorghe, o manastire si alte cateva palate mai mici, gradini si turnuri de paza. Majoritatea castelelor din zona sunt deschise vizitelor turistice, iar multe dintre ele s-au transformat in muzee, gazduind periodic expozitii unice.
Sursa: Oddee
Palatul Potala, Tibet
Ridicat pe dealul Marpo Ri, la 130 de metri deasupra vaii Lhasa, Palatul Potala are o inaltime proprie de 170 de metri, devenind astfel cea mai spectaculoasa cladire a Tibetului. In 637, Imparatul Songtsen Gampo a decis construirea palatului pe acest deal, iar structura a ramas neschimbata pana in secolul XVII, cand a fost incorporata in fundatia grandioasei constructii pe care o admiram in prezent.
Ridicarea actualului palat a inceput in 1645, in timpul domniei celui de-al cincelea Dalai Lama. Trei ani mai tarziu, Castelul Alb sau Potrang Karpo era deja finalizat. Intre 1690 si 1694 a fost adaugat si Castelul Rosu sau Potrang Marpo. Pentru a fi dus la bun sfarsit, acest proiect ambitios a necesitat munca a peste 7.000 de muncitori si a 1.500 de artisti si mesteri. Palatul Potala a fost usor afectat in timpul rezistentei tibetanilor impotriva ofensivei chinezesti din anul 1959. Spre deosebire de alte structuri religioase tibetane, palatul a scapat printr-o minune de politica distructiva a armatei chinezesti. Datorita acestei omisiuni sau indulgente, una dintre cele mai grandioase constructii ale omenirii troneaza inca de la inaltimea dealului Marpo Ri.
Muntele Saint-Michel, Franta
Mont Saint-Michel este, in fapt, un castel medieval construit pe o insula mica de pe coasta normanda, in apropierea Marii Britanii. Doar un dig ingust, ridicat in 1880, mai asigura legatura cu coasta. Turistii care vor sa ajunga pe insula trebuie sa se grabeasca sa traverseze drumul de legatura, intrucat nu putine au fost situatiile cand vizitatorii au fost maturati la propriu de valuri.
Spre deosebire de alte castele din Franta care au debutat in “cariera” jucand rolul unei structuri defensive sau de locatii inchinate artei, Mont St. Michel a fost construit pentru a servi in scopuri religioase, mai exact drept manastire. In prezent, castelul atrage patru milioane de vizitatori pe an, cu mult mai mult decat majoritatea castelelor Frantei.
Castelul Predjamski, Slovenia
Desi fiecare castel din lume este unic in felul si nici unul nu seamana cu celalat, pe unele dintre ele, ursitoarele (a se citi constructorii) le-au harazit la “nastere” un destin cu totul special. Acesta este si cazul castelului Predjamski din Slovenia, care si-a castigat faima datorita faptului ca este integrat intr-o pestera, mai exact, in al doilea sistem de pesteri ca marime din Slovenia. Traducerea numelui sau este mai mult decat elocventa: Castelul din fata pesterii.
A fost nevoie de aportul mai multor mesteri, muncitori si ingineri pentru ca elaborarea formei pe care castelul o are in prezent sa fie definitivata. Primele mentiuni cu privire la constructie dateaza din secolul XIII, desi se crede ca aripa stanga a fost construita candva in prima jumatate a secolului XII. Partea din mijloc a fost adaugata in perioada Renasterii, iar aripa dreapta a fost terminata in jurul anului 1570. Unele dependinte au fost adaugate ulterior sau schimbate mai tarziu, insa din 1990 a inceput un program intens de renovare care urmareste sa redea castelului imaginea pe care o avea in secolul XVI.
Castelul Neuschwanstein, Germania
Cel mai cunoscut dintre cele trei castele construite in cinstea lui Ludovic al II-lea de Bavaria, Neuschwanstein a fost ridicat in mijlocul Alpilor bavarezi de pe actualul teritoriu al Germaniei. Constructia a fost demarata in 1869, insa abandonata dupa moartea regelui din 1886. Intr-o imitatie fantastica a unui castel medieval, Neuschwanstein este mai degraba o intruchipare a romantismului de secol XIX.
In acea epoca, orice constructie grandioasa presupunea o munca colosala, prin urmare nimic nu putea fi lasat la voia intamplarii. Castelul a fost ridicat pe baza unui plan elaborat, care includea si echiparea cu diverse utlitati revolutionare pentru acele timpuri: toalete dotate cu un sistem automat de tragere al apei pentru fiecare etaj sau un sistem de incalzire cu aer cald in toata cladirea. O asemenea arhitectura deosebita nu avea cum sa nu atraga atentia generatiilor urmatoare de artisti: castelul Frumoasei din Padurea Adormita din Disneyland-ul american este inspirat chiar de Neuschwanstein.
Castelul Matsumoto, Japonia
Cunoscut pe plan local si sub denumirea de Matsumotojo, constructia care reflecta atat de bine cultura locala, este in acelasi timp si unul dintre cele mai frumoase castele ale Japoniei. Matsumotojo ilustreaza cu succes ceea ce se numeste hirajiro, o constructie ridicata pe o campie, in loc de deal sau munte.
Castelul si doua turnuri au fost ridicate intre 1592 si 1614, beneficiind de un sistem complex de aparare, mai ales ca vremurile pasnice erau inca departe in acea perioada. In 1635, cand amenintarea militara nu mai exista, a mai fost adaugat un al treilea turn, mai mic, utilizat in scopuri astronomice pentru observatiile lunare. Castelul si-a pastrat interioarele din lemn si lucrarile exterioare din piatra in forma lor originala din secolul XVI. In prezent, acesta face parte din patrimoniul tarii, fiind inclus pe lista Comorilor Nationale ale Japoniei.
Castelul Huniazilor, Romania
Prima atestare a castelului dateaza din anul 1443 si apare intr-un document semnat chiar de Iancu de Hunedoara, care a fost pastrat pana in prezent. Primul mostenitor al castelului, Iancu de Hunedoara, incepe in jurul anului 1440 lucrarile de modernizare si de extindere ale fortaretei, daruindu-i pentru prima data infatisarea unui impresionante locuinte medievale. De-a lungul istoriei sale, castelul avea sa aiba mai multi proprietari, dintre care unii au incercat sa-si puna amprenta personala asupra stilului. Castelul si-a pastrat intotdeauna numele primilor proprietari, ramanand cunoscut peste veacuri drept castelul Huniazilor sau al Corvinestilor.
Forma actuala a fost dobandita in timp, majoritatea proprietarilor intervenind, intr-un fel sau altul, asupra planului. Constructia a fost facuta in etape, fiecare dintre ele surprinzand stilurile arhitecturale ale perioadei respective. Elementele rafinate de arhitectura civila sunt foarte bine reprezentate in palatul propriu-zis, unde se remarca Sala Cavalerilor, care servea drept sala de mese in ocaziile festive sau Sala Dietei, locul in care se desfasurau festivitatile. In ceea ce priveste stilul, se resimt atat influentele de origine germanica, franceza, cat si cele de origine militara, cele mai reprezentative fiind galeria si turnul Nje Boisia ("nu te teme"), denumire cu tenta parodica impusa oarecum de mercenarii care pazeau castelul.
Castelul trece si printr-o a doua faza de constructie, care inceteaza o data cu moartea lui Iancu de Hunedoara. In perioada urmatoare nu aveau sa se mai opereze modificari semnificative, pana la principele Gabriel Bethlen, care incepe o noua serie de schimbari impuse de ratiuni militare si civile.
In aceasta perioada se adauga constructiei initiale un alt corp, denumit Palatul mare dinspre oras, format din doua niveluri. Arhitectura gotica din piatra este inlaturata din Sala Dietei, care a suferit in aceasta perioada o transformare radicala. Principele Gabriel Bethlen indeparteaza, in mare parte, elementele de arhitectura gotica, inlocuindu-le cu cele ale arhitecturii frantuzesti, aflata la mare cautare in acea perioada.
Din pure ratiuni militare, sunt construite acum inca doua anexe. Turnul alb indeplinea rolul de gardian al castelului, dar era in acelasi timp si un punct strategic de aparare. Terasa de artilerie era folosita pentru armele grele de foc. In secolul XIX, castelul trece printr-o a treia perioada de transformari, in principal, lucrari de restaurare si de imbunatatire.
Castelul Malbork, Polonia
Castelul Malbork a fost construit in Prusia de catre Ordinul Teutonilor. Numele initial dat de Ordin a fost Marienburg, mai exact, Castelul Mariei. Orasul care s-a dezvoltat in jurul constructiei a primit aceeasi denumire, insa din anul 1945, revenind in posesia Poloniei, a primit denumirea de Malbork.
Castelul este un exemplu clasic al unei fortarete medievale, fiind in acelasi timp cel mai mare castel gotic din caramida din lume. In anul 1997 a fost adaugat pe lista Patrimoniului mondial UNESCO.
Palacio da Pena, Portugalia
Una dintre cele mai vechi constructii inspirate de romantismul european, Palatul National Pena a fost ridicat pe varful unui deal aflat in apropierea orasului Sintra. In zilele senine poate fi vazut chiar si din Lisabona. Construit in secolul XV pentru a indeplini rolul unei resedinte, castelul a fost reconstruit mai tarziu si donat bisericii pentru a servi drept manastire.
Un cutremur puternic l-a devastat aproape total in 1755. Palatul avea sa isi redobandeasca grandoarea abia in 1838, dupa ce a intrat in posesia printului Fernando, sub a carui protectie au fost demarate lucrarile de renovare. Arhitectura este o imbinare ecletica intre un stil original si altele adiacente, cu influente ale romatismului, ale stilului bavarez, plus o gradina englezeasca.
Castelul Lowenburg, Germania
In apropierea orasului Kassel se inalta semet unul dintre cele mai frumoase castele cu aspect medieval. Cu toate acestea, Lowenburg sau Castelul Leului a fost construit din ordinul lui Landgrave Wilhelm IX (1743-1821), un soi de Walt Disney al epocii lui, care a intentionat ca noua constructie sa arate inca de la inceput ca o ruina romantica.
Pentru a reusi sa imprime praful timpului pe o constructie inca inexistenta, constructorul a trebuit sa faca un drum pana in Anglia pentru a studia ruinele englezesti in stil romantic si pentru a stabili un model al viitorei gradini. In prezent, "ruinele" castelului Lowenburg sunt privite ca una dintre primele constructii semnificative in stilul neo-Gothic din Germania.
Castelul Praga, Cehia
Unul dintre cele mai mari castele din lume ( are 570 de metri lungime si 130 de metri latime), si, conform Cartii Recordurilor, cel mai mare castel dintre cele vechi care au mai ramas in picioare, Castelul Praga adaposteste intre zidurile sale o istorie lunga de multe veacuri. Bijuteriile coroanei cehe sunt depozitate chiar in aceasta locatie si tot aici s-au tinut majoritatea ceremoniilor oficiale din istoria locului. De la imparatii romani, la regii cehi, toti au ales aceasta locatie grandioasa pentru desfasurarea evenimentelor majore.
Povestea castelului, desigur nu in forma sa actuala, a debutat undeva in secolul IX, in jurul anului 870. De-a lungul existentei sale, numerosii proprietari, dar si vremurile cu modele lor, si-au pus amprenta asupra “chipului” constructiei. Tocmao aceasta existenta indelungata a facut posibila intalnirea intr-un singur loc a mai multor stiluri arhitecturale. Mai exact, toate stilurile care au fost la moda in arhitectura in ultimul mileniu.
Castelul Praga nu reprezinta un complex in sine, ci include catedrala St. Vitus, Biserica Sf. Gheorghe, o manastire si alte cateva palate mai mici, gradini si turnuri de paza. Majoritatea castelelor din zona sunt deschise vizitelor turistice, iar multe dintre ele s-au transformat in muzee, gazduind periodic expozitii unice.
Sursa: Oddee
Abonați-vă la:
Postări (Atom)