Martisorul

Martisorul - origine si semnificatie


In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".



Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.



Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.



Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."



Cu banul de la snur se cumpara vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii, simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.


Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.



Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Irina Nicolau spune: "Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat."

Martisorul - Simbolistica martisoarelor



La sfarsitul secolului al XIX-lea copii, fete si baieti fara deosebire, primeau de la parinti in dimineata zilei de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui, un martisor. De acesta se agata o moneda de argint sau de aur, se purta legat la mana, prins in piept sau la gat. El era scos, in functie de zona etnografica, la o anumita sarbatoare a primaverii (Macinici, Florii, Paste, Arminden) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi (maces, porumbar, trandafir, paducel, visin, zarzar, cires etc.) si agatat pe ramurile inflorite. Se credea ca purtatorii martisorului nu vor fi parliti de soare pe timpul verii, ca vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti, dragastosi si norocosi, feriti de boli si de deochi. Dupa unele informatii martisorul se confectiona din doua fire rasucite de lana colorata, alba si neagra sau alba si albastra si facut cadou in ziua intai din luna martie cand aparea pe cer Luna Noua. Aromanii puneau martisorul in ajunul zilei de 1 martie, adica in seara zilei de 28 sau 29 februarie. Sarbatorile cu ajun si calculul timpului in functie de o anumita faza a lunii sunt caracteristice calendarelor lunare care au precedat, atat la daci cat si la romani, actualele calendare solar-lunare. Obiceiul martisorului este o secventa a unui scenariu ritual de innoire a timpului si anului, primavara, la nasterea si moartea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului. De la romani si aromani obiceiul martisorului a fost preluat si de alte popoare din centrul si sud-estul Europei. Fetele si uneori femeile tinere purtau martisoare de 1 martie pentru sarbatoarea venirii primaverii, dar si pentru caracterul lor de talisman solar.



Martisorul este, inainte de orice, un simbol.
Asa cum afirma poetul George Cosbuc intr-un studiu dedicat martisorului, acesta este simbolul soarelui primaverii, al carui chip seamana, in credinta populara, cu un ban de argint. Sigur ca nu banul ca atare, ci rotundul de argint pur, alb, este asociat soarelui. Si sa nu uitam ca, in acelasi timp, albul reprezinta, in credinta noastra populara, un semn al puterii, al fortei. George Cosbuc mai spunea, in studiul amintit ca: “martisorul e un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui. Poporul nostru il cunoaste si il tine in mare cinste, si il poarta copiii, fetele si mai rar nevestele si flacaii, fiindca el e crezut ca aducator de frumusete si de iubire”. In folclorul nostru, anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primavara prin rosu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru iar iarna prin alb. De aceea, se poate spune ca snurul de care se agata martisorul si care e impletit in culorile alb-rosu, e si el un simbol al trecerii de la iarna cea alba, la primavara clocotind de viata ca focul si singele. Semnificatia culorilor mai este talmacita si altfel, in credinta populara: se poate spune ca rosul, dat de foc, singe si soare, este atribuit vitalitatii femeii iar albul, ca zapada rece si pura, ca apele inspumatMartisoaree, ca norii de pe cer, semnifica intelepciunea barbatului. Astfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii, ca o permanenta miscare a materiei.


De ce purtam martisorul ? Explicatia a fost data tot de George Cosbuc in studiul sau : “ scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtindu-i cu tine chipul cam cu acelasi rost cum purtam noi o cruce ori un chip al lui Hristos in sin. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intii frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet. “ Si tot in acelasi studiu mai spunea George Cosbuc : “Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca. Poporul mai stie ca martisorul trebuie purtat ca lucru sfint, nu asa ca podoaba ori ca jucarie.”

In timp, obiceiul de a purta martisorul facut dintr-un ban de argint s-a pierdut si, in acest sens, acelasi autor comenteaza: “ la orase e o sminteala mare a rostului ce-l are martisorul, ca-l facem din aur ori din tinichea galbena, cind el ar trebui sa fie numai alb din argint, si mai ales ca-i dam forma de inima, de carte, de floare, de porc sau de alt animal, cind el trebuie sa fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume si sunt inselatorii si ale pungii, si ale traditiilor.”

Cum si cand se poarta martisorul? Ca sa respectam traditia, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. El se poarta de la 1 martie pina cind se arata semnele de biruinta ale primaverii : pina se aude cucul cintind, pina ce infloresc ciresii ori trandafirii, pina ce vin berzele sau rindunelele. Atunci, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc.


Dincolo de obiceiuri si simboluri legate de martisor, el ramine ca o intrupare a bucuriei de a trai, a dragostei de viata, un semn prin care noi, oamenii salutam renasterea naturii odata cu venirea primaverii. Martisorul ramine, peste timp, simbolul soarelui atotputernic si al puritatii sufletesti. V-ati gindit, vreodata, ca a darui un martisor inseamna a darui o farima de soare ?


TRADITII DE PRIMAVARA

Traditia daruirii nu se gaseste decat in spatiul romanesc si la unele populatii de la hotarele Romaniei. Se pare ca, romanii sunt singurul popor din Europa care sarbatoreste de doua ori anul nou. Pentru ca, de fapt, acest lucru este celebrat in ziua de 1 martie. Se presupune ca in spatiul romanesc, sarbatoarea romana a Matronaliilor s-a suprapus peste echivalentul local al acesteia, Baba Dochia, personaj traditional, descinzand din vechiul cult al Marii Mame. In aceasta zi, femeile si fetele (uneori si copiii) isi agatau de gat cate o moneda gaurita, de obicei de argint, trimitand la cultul lunar, deci preponderent feminin. Martisorul avea rolul unui talisman magic, menit sa-l apere pe care-l purta. De altfel si modalitatea de confectionare a martisorului, dovedeste rolul lui de protector. Pentru a se ajunge la firul impletit alb-rosu, se luau in calcul toate masurile celui ce urma sa il poarte cat si dimensiunile cailor de acces in teritoriul familial: porti, usi si ferestre. Dimensiunile spatiului in care evolua viata purtatorului de martisor, trebuiau ele insele inserate in magia talismanului. Magie care, ulterior se transmitea asupra naturii, atunci cand firul, odata purtat, era agatat in crengile unui pom fructifer pentru a-l apara si a-i spori roada. Se mai obisnuia sa se puna sub closca sau sa se pastreze la icoana. Rostul lui era ca, prin magia impletirii armoniase a celor doua fire ce simbolizau unitatea contrariilor (lumina-intuneric, caldura-frig, iarna-vara), sa aduca sanatate si paza de boli. Cele doua culori impletite mai simbolizau si dragostea si ura, viata si moartea, binele si raul.


Martisorul se poarta in zilele Babei Dochia (1-9 martie) si exista si acum obiceiul de a-ti alege o anume zi din aceasta perioada ca simbol al calitatii vietii din an. In mod firesc, o zi insorita va prevesti un an bun, iar una mohorata un an pe masura.

Tot credinta populara spune ca aceasta perioada este cea mai capricioasa din tot anul. Zilele de primavara desavarsita se pot transforma peste noapte in iarna tarzie.

Cine este Dragobetele

Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic, el era la daci zeul care, ca un “nas cosmic”, oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se “logodesc” in acesta zi.

Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc “pasare” insemnand chiar “mesaj al cerului”.

Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii…

Pe 24 februarie se iubeste. Se iubeste in stilul dulce romanesc, in cel mai curat si mai intens mod. Este zi de primavara, iar natura revine la viata, pasarile presara bucurie, florile anotimpului ne incanta simturile, voia buna e la ea acasa, pe plaiurile mioritice.

Este ziua lui Dragobete, numit si Navalnicul sau Logodnicul Pasarilor, fecior chipes si puternic, ce ne aduce iubirea in casa si in suflet.
Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii.

Din pacate, acestea tind sa fie tot mai mult uitate de romani si inlocuite cu sarbatoarea catolicilor dinspre Apus, aceea a Sf-ului Valentin. In mediul rural, in special, traditia straveche, riturile vechilor traci raman inca vii. Romanul de aici isi mai aduce inca aminte de obiceiul de demult al fetelor si baietilor, care, in ziua lui Dragobete, se primeneau in haine curate de sarbatoare si porneau cu voie buna inspre padure, pentru a culege ghiocei, viorele, tamaioasa, pe care le asezau la icoane si le foloseau la diverse farmece de dragoste. Inspre ora pranzului, fetele porneau in goana inspre sat, fuga fiecareia atragand dupa sine cate un baiat, si nu unul oarecare, ci acela care le indragea. De isi prindea aleasa, acesta ii fura o sarutare in vazul lumii, sarutare ce simboliza legamantul lor de dragoste pe intregul an de zile. De aici si celebra zicala "Dragobetele saruta fetele!", mult indragita de fetele nerabdatoare, ce purtau in suflet speranta primirii a cat mai multor sarutari, ce erau menite sa le aduca acestora dragoste pe deplin in viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strange omatul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca avand efecte magice asupra lor atunci cand o foloseau, intrucat deveneau mai frumoase si mai dragastoase.

Flacaii stransi in cete sau multimile de fete obisnuiau ca, in ziua de Dragobete, sa isi cresteze bratul in forma de cruce, dupa care isi suprapuneau taieturile, devenind astfel frati, respectiv surori de cruce.
Traditia mai spune ca, in aceasta zi, cand biserica crestina sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan, oamenii isi intrerupeau toate muncile, curatandu-si si aranjandu-si insa casa, pentru a-l intampina sum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci insotit de asa-numitele zane Dragostele, ce le sopteau vorbe de amor indragostitilor.
Fiecare avea grija ca aceasta zi sa nu ii prinda fara pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rau, prevestitor de singuratate pe intreg parcursul anului, pana la urmatoarea zi de Dragobete.

Prilej de bucurie si bunastare, Dragobetele reprezinta una dintre cele mai frumoase obiceiuri stravechi ale poporului roman. Pacat insa ca foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit-o cu sarbatoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sf-ului Valentin, ce nu are nici o inrudire cu mitologia populara romana. Insa romanii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreaza pe 24 februarie a fiecarei primaveri. Nu uitati nici voi ca iubirea este la ea acasa!

Rădăcini geto-dace şi nu numai

Neamul tracilor, după Iorga, „se întindea pe toată peninsula Balcanică, mergea până în Ucraina, se ridica foarte sus, la nord peste Tisa, avea prelungiri pâna la Vistula şi în Asia Mică”.
Burebista a reuşit să unifice toate triburile cuprinse între Carpaţii Nordici şi Balcani, între Câmpia Panoniei şi Bug. Mai târziu, stăpânirea romană a aceloraşi ţinuturi şi romanizarea, au condus la formarea aceluiaşi popor între fruntariile pomenite mai sus. Însuşi istoricul sovietic K. Porski în lucrarea „România” din 1924 afirma că: „daco-romanilor le aparţineau pe atunci toate pământurile de la râul Tisa în vest, până la râul Nistru şi Marea Neagră în est şi de la cursul superior al râului Tisa şi râului Nistru în nord până la Dunăre în sud, adică o suprafaţă ceva mai mare decât România Mare de azi… pe acest teritoriu trăiau daco-geţii romanizati, strămoşii românilor de azi”.
Urmaşi ai dacilor liberi romanizaţi, românii maramureşeni în nord-vest, brodnicii, bolohovenii şi berladnicii în nord şi est vor participa (favorizaţi de invazia tătară care a stopat revărsările altor neamuri între Carpaţi şi Nistru) la alcătuirea statului moldovean care se va întinde în scurt timp până la Nistru şi mare, Roman I numindu-se în 1392 „singur stăpânitor al Ţării Moldovei de la munte până la mare”.
De la începutul mileniului al II-lea şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei) Maramureşul a rămas unitar având ca hotare Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Iaşului şi Bârjabei până la Teceu în câmpia Tisei.
Deşi Maramureşul, puternică vatră a dacilor liberi (la sfârşitul sec. III d.H. Commodus strămută la sud de Someş 12.000 familii) a rămas în afara Daciei romane, a fost totuşi puternic influenţat de cultura şi civilizaţia romană. Maramureşul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în ,,Istoria literaturii religioase a românilor” unde susţine că Maramureşul a fost ,,Toscana“ românilor, că el ne-a dat limba literară.
Prima menţiune documentară a Maramureşului ca loc de vânătoare regală este din 1299 iar ca domeniu regal din 1231, cu toate că un document din 1445 aminteşte de o donaţie făcută unei familii de către Ştefan cel Sfânt, deci în jurul anului 1000. Prima amintire a unui conducător local din Maramureş se face la 1299 când e pomenit Nicolaus Voivoda filius Mauricii. Mauriciu era comite de Ugocea şi Maramureş, dovadă că încă de pe atunci comitatele Ugocea şi Bereg din prelungirea Maramureşului gravitau spre acesta.
Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan a încercat să obţină independenţa întâi pentru românii din Maramureş şi neputând-o realiza aici a dus-o la totală biruinţă în Moldova. Ca dovadă a mişcărilor revoluţionare ale lui Bogdan în Maramureş e faptul că încă de la 1343 el apare în acte regale ca ,,noster infidelis” şi că la 30 septembrie 1364 regina Elisabeta cedează în faţa acestor mişcări care se pare că au continuat dând diploma prin care reaşează pe românii din Bereg şi Maramureş în dreptul de a-şi alege liber voievodul.
Chiar istoricul maghiar Petrovay G. spune că: ,,Românii din Maramureş şi Bereg au fost investiţi cu astfel de privilegii cum n-a putut avea niciodată un neam de păstori care ar fi imigrat pe încetul păscându-şi turmele.” Românii din Maramureş şi Bereg n-au fost supuşi autorităţii comitelui şi a altor dregători ai comitatului ci erau supuşi voievozilor aleşi de ei înşişi, deosebit în fiecare comitat; aceştia îi conduceau la război pe cei înarmaţi şi-i judecau rezolvând procesele dintre ei precum şi pârile începute de alţii împotriva lor.Contribuţii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.
Cea mai veche menţiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei este din 1 326. Carol Robert dăruieşte lui Stanislau pentru serviciile sale, moşia Zurduc. Este certă ridicarea în rândurile nobilimii a mai multor cnezi maramureşeni după anul 1360 adică după trecerea lui Bogdan în Moldova drept răsplată pentru credinţa lor faţă de rege în timpul răscoalei lui Bogdan. Începutul îl face Dragoş urmat de cnezii Sarasău din Apşa.
Unii cnezi şi voievozi maramureşeni înnobilaţi se erijează în mari seniori cu veleităţi de suzerani creându-şi vasali prin danii altor cneji. Astfel, cnejii nobili Ambrosiu şi Mihail de Dolha înnobilează la 1454 pe un văr al lor Simeon, pe fratele lui Ioan şi pe uni veri ai acestuia pe jumătatea moşiei Cuhea şi aceeaşi familie îşi ridică cetate din piatră fără încuviinţarea puterii centrale.
Pentru că intenţia acestei lucrări este de a trata despre vetrele românesti de dincolo de graniţele României, trebuie să zăbovim asupra mănăstirii din Peri rămasă dincolo de frontiera fixată Maramureşului. Printr-un pelerinaj la Constantinopol în 1391 voievodul Balită, şeful familiei Drăgoşeştilor a obţinut de la Patriarhul ortodox înălţarea la rangul de stavropighie, ceea ce înseamnă ,,înfigere de cruce” a mănăstirii lor din Perii Maramureşului ca autoritate ecleziastică asupra românilor din ţinuturile Maramureşului, Sălajului, Ardudului, Ugocei, Beregului, Ciceului, Unguraşului, Văii Beretăului în Bihor.
Biserica de lemn din Sapanta

Egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului Antonie de Constantinopol. După moartea lui, dreptul de alegere a succesorului revenea voievozilor ,,de prea bun neam” Baliţă şi Drag împreună cu călugării mănăstirii şi credincioşii din eparhie. În acelaşi an 1 391 Baliţă şi Drag obţin dreptul de a alege mitropolit al Haliciului dacă ieromonahul Simion ar fi decedat.
Mihai Viteazul va aşeza şi el în mănăstirea Sf. Mihai din Peri (de care aflase că fusese clădită în marginea Sighetului de fii lui Sas-Vodă şi că avusese şi înainte un vlădică cu drepturi de exarh) un episcop român dintre clericii cărturari ai ţării sale, pe Sârghie, fost egumen de Tismana.
Privind cnezatele din ţara Maramureşului ne vom opri doar asupra celor de la nord de actuala graniţă. Cnezatul Câmpulungului situat pe valea Tisei şi Tarasului cuprindea sate ca: Criva, Bedeu, Apşa, Biserica Albă, Taras, Bociocoi, Teceu cu centrul la Bedeu stăpânit de familia Codrenilor. Cnezatul Talaborului situat pe apa cu acelaşi nume cuprindea satele: Domneşti, Văineag, Dărmăneşti, Talabor, Duleşti, Darva, Crişăneşti, Drăgoeşti, Uglea. Cnezatul Bârjavei de pe valea omonimă a fost dominat de familia cnezilor de Bilca care erau în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi voievozi ai românilor din Bereg, dominantă devenind mai apoi familia cnezilor de Dolha.
În cnezatele de câmpie cu sol fertil se fac colonizări cu maghiari şi saşi din 1 271 aici sunt menţionaţi colonişti (hospites) veniţi dinspre Valea Tisei. În secolul XVI, din 100 sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date.De la 90% populaţia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%. La 1 451 chiar sate care erau zise rutene erau conduse de fii unui cneaz român înnobilat după dreptul românesc.
În prelungirea Maramureşului atât din punct de vedere etno-demografic cât şi instituţional erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung şi Arva. În secolele XIV-XVI, 60 000 români s-au stabilit până şi în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte româneşti. Românii de pe domeniul Munkacs (Muncacevo) din comitatul Bereg se bucurau din vechime de dreptul de a-ş alege anual voievodul, drept confirmat la 1493, 1506, 1523, 1562, etc.
Cnezatul satelor Rotunda şi Cuşniţa arată documentele că este stăpânit la 1383 de Ioan Sandor şi Ştefan, fii fostului voievod al românilor, iar la 1419 de Ştefan Românul. Un alt cneaz era la Sălişte. Cnezi români sunt menţionaţi şi în comitatul Ung: 1402 Inciu din Humena, 1409 Neag, 1400 Vanciu. În 1530 în Maramureş existau ca oraşe: Sighetul, Hust, Visc, Teceu, Câmpulung iar cetăţi existau în: Apşa, Slatina, Sarasău, Ocneşti, Ieud, Criva.
Românilor de pe domeniile cetăţilor Arva şi Lypkova pe baza vechilor libertăţi li se confirmă privilegiile de Matei Corvin la 1474, de Ludovic al II -lea la 1526 şi de Ferdinand I la 1576. Identitatea şi unitatea instituţională dintre ţara Maramureşului şi comitatele învecinate mai ales Bereg se dovedeşte şi prin desfiinţarea hotarelor celor două unităţi politico-administrative în ce priveşte stăpânirile voievodale. Familia Drăgoşeştilor Maramureşului, descendenţii voievodului Sas al Moldovei, Balc, Drag şi fratele lor Ioan Românul cu numeroase rude şi familiari s-au distins în mai toate confruntările oastei transilvane de pe fronturi cuprinse între Dunărea de jos şi Nistrul superior, dobândind înalte recompense pentru merite militare: Nylab de pe malul Tisei (1378) cu 6 sate româneşti şi 4 ungureşti, Chioarul, Arieşul, Hustul (1392), Gherţa, Ardud. Drăgoşeştii deţin la finele secolului al XIV-lea autoritatea politică în Sătmar, Maramureş, Ugocea, Bereg.
Influenţa de care se bucurau voievozii români de la nord de Tisa o dovedeste şi faptul că la 1 414 Ioan Românul de Dolha se numără printre familiarii curţii regale, că la 1 418 aceeaşi familie îşi apără cu oameni înarmaţi moşia de la confiscare, că însuşi Iancu de Hunedoara era frate devălmaş cu Cândreş castelan de Munkacs pe care-l numeşte frate al său şi că la 1454 la stăruinţa nepoţilor voievodului Stanislau sprijinită de Iancu de Hunedoara regele Ladislau al V-lea a încorporat domeniul Dolha cu 5 localităţi din ţinutul Bârjabei, comitatului Maramureş.
Acestea sunt câteva date sumare despre istoria de început a Maramureșului, dar care privite cu inima ne amintesc mereu de unde am plecat și poate încotro ne îndreptăm

Cum Ar Fi Lumea Fara Romania!

Toma Caragiu - Snobul (1969)

Pepsi La Litru