Alma – o alta specie de oameni?

Acum cateva sute de ani pastorii din Asia Centrala i-au denumit Alma. In dialectele locale termenul se traduce prin “Om salbatic”. Daca s-ar reusi, intr-un final, capturarea unui Alma, oamenii de stiinta s-ar putea confrunta cu nimeni altul decat faimosul Om de Neanderthal. Cazul hominizilor Alma suscita inca interes, rapoartele despre aparitia lor curg, iar an de an expeditiile pornesc in cautarea unei fiinte care ar putea fi celalalt hominid cu care impartim planeta…

Marturiile istorice si rapoartele stiintifice moderne indica Muntii Altai, Muntii Pamir si chiar Caucazul drept locuri unde si-a gasit adapost, departe de ochii omului, un hominid misterios. Cei care l-au vazut sau au intrat in contact cu el sunt absolut siguri de un lucru foarte important: - Oamenii Alma, in ciuda infatisarii lor hirsute, sunt mai asemanatori cu oamenii decat cu vreo maimuta antropoida!

Alma sunt descrisi ca avand capacitatea de a se deplasa si a alerga usor din pozitie bipeda spre deosebire de orice primata. De fapt, multi cercetatori au fost stupefiati de asemanarea intre Alma si reconstituirile recente ale Oamenilor de Neanderthal . Succesiunea continua de evidente istorice sugereaza o ipoteza interesanta – Alma ar putea fi mai mult decat o creatura din mituri! Exista numerosi martori oculari, urme lasate pe sol, nisip si zapada, precum si o serie de traditii orale, deosebit de bogate, ramase in folclorul triburilor nomade, traditii care se intind pe o perioada mai mare de 1 000 de ani…Materialul si istoricul referitor la Alma este de fapt mai credibil si mai voluminous decat cel referitor la alti hominizi in genul Yeti, Yeren, Sasquatch, Bigfoot si Shushunaa.

Traditiile orale insista asupra faptului ca Alma nu poseda vorbirea articulata, dar este considerabil mai inteligent decat orice animal cunoscut si se poate comunica cu ei prin intermediul limbajului semnelor. Antropologul britanic Myra Shackley a descoperit chiar ca primele imagini ale unor Alma sunt reprezentate de desenele din unele tratate vechi de medicina tibetana.

Victime ale Marilor Hani si ale Regimului Comunist

O alta marturie interesanta despre Alma vine din partea pastorilor kirghizi care afirma ca oamenii Alma se folosesc de topoare din piatra pentru a se apara de haitele de lupi, de ursi si de leoparzi. Prima relatare autentica despre Alma vine de la calugarul italian Giovanni da Pin del Carpinni, care in anul 1246 era sol al papei Inocentiu al IV-lea la curtea marelui Batu Han, nepotul lui Ginghis Han. Aflandu-se la Kara Khorum, capitala uriasului imperiu condus de Guyuk Han, del Carpini aude pentru prima data de la calaretii mongoli despre existenta unei fiinte cu aspect intermediar intre om si maimuta. Infiorat, acesta-i scrie papei despre ei, considerandu-i oameni care au fost pedepsiti de Dumnezeu pentru pacatele lor…

Mai apoi, intre anii 1253-1254, calugarul Wilhelm von Ruysbrook descrie in cartea peripetiilor sale, intalnirea cu Alma capturati de mongoli si tinuti prizonieri in custile hanului Mongke din Kara-Khorum. Acolo, von Ruysbrook are ocazia de a vedea o tanara femela de Alma tinuta prizoniera intr-o cusca si expusa in prealabil in centrul orasului. Conform cronicii sale, fiinta avea corpul acoperit cu par de culoare inchisa, pe cap avea plete, dar pielea fetei, pieptului, palmelor, talpilor si abdomenului era nuda. Mongolii o hraneau cu fructe si legume pe care le curata abil de coaja, precum si cu carne cruda pe care ea o sfasia lacoma cu dintii. Soldatii mongoli i-au relatat calugarului ca Alma traiesc in munti, le este frica de caini, evita contactul cu oamenii de care se tem instinctiv si doar rareori coboara din munti ca sa prinda cate o oaie sau capra ratacita de turma.

Undeva la sfarsitul anului 1430, Hans Schidtberger, un nobil bavarez, ajunge ca prizonier de razboi in Mongolia. Schidtberger se intalneste personal cu doi Alma dupa ce un razboinic local i-a oferit acestuia drept schimb pentru sabia sa. Emotionat de starea jalnica a celor doua fiinte, decide sa le hraneasca timp de o saptamana dupa care le elibereaza in munti. Zoologul si exploratorul rus Nikolai Przjhevalski a avut ocazia de a observa o familie de Alma in Mongolia anului 1871, insa inainte de a impusca unul drept dovada, acestia disparusera in fuga intre stanci. In intervalul cuprins intre anii 1890-1928 profesorul mongol Tysben Zhamtaro apuca sa faca o cercetare exhaustiva cu privire la ei, aceasta inainte ca din ordinul lui Stalin, profesorul Zhamtaro sa ajunga in Gulag. Dordji Meiren, asistentul sau, apucase sa colectioneze cateva piei de Alma de la pastori, acestea au fost, insa, confiscate de soldatii sovietici si de atunci nu se mai stie nimic despre ele.

In 1963, medicul pediatru Ivan Ivlov noteaza ca in decursul activitatii sale in Kirghizia, copiii kirghizi interactionau in joaca, de multe ori, cu puii de Alma. Un caz socant vine din anul 1941, cand in timpul confruntarii dintre sovietici si Wermacht, un Alma este capturat de soldatii Armatei Rosii undeva in Muntii Caucaz. Fiinta era acoperita cu par inchis la culoare si era teribil de speriata de oameni. Soarta sa a fost cruda. Soldatii rusi l-au interogat brutal convinsi ca este un spion german deghizat. Exasperati de incapacitatea acestuia de a vorbi, decid sa-l impuste dupa care incearca sa-l dezbrace de costumul de blana. Uluiti, realizeaza ca fiinta nu avea nici un costum…

Concubinajul din Caucaz

O situatie si mai socanta este prezentata de cazul Zanei, femela de Alma care a trait cu un localnic din Abhazia si a caror relatie a fost implinita de aparitia a doi copii…In anul 1850, pastorii abhazi din satul T’khina, situat la 80 km de orasul Suhumi, captureaza vie o femela de Alma. Adusa in sat, acesta este numita Zana si este tinuta prizoniera intr-o magazie. Zana era agresiva la inceput si se temea de oameni. Un satean, pe numele sau Edgi Genaba, incerca sa o domesticeasca.

Zana nu putea vorbi, avea trupul acoperit cu par fin, bineinteles cu exceptia fetei, palmelor, pieptului si abdomenului. Fizic era mai puternica decat orice barbat si accepta sa-l ajute pe Edgi la muncile campului. Cativa ani mai tarziu, acesta ajunge sa traiasca cu ea spre dispretul si indignarea celorlalti sateni care o vedeau in continuare drept un animal salbatic. In ciuda parerii comunitatii, Edgi si Zana ajung sa aiba patru copii impreuna. Denumiti Dzhanda si Kvit, cei doi frati rezultati din ciudata relatie, o mostenesc pe Zana in privinta corpului acoperit cu par si a fortei fizice herculeene. Cei doi vorbesc perfect si prezinta o inteligenta superioara chiar pentru un om modern. De fapt, Dzhanda ajunge sa vorbeasca fluent georgiana, rusa, turca si persana. Inainte de cei doi, Zana avusese alti copii cu Edgi, dar acestia au murit cel mai probabil datorita incompatibilitatii genetice intre un om si posibila femela de Neanderthalian, dupa cum banuiesc cercetatorii. Din fericire s-a pastrat craniul lui Kvit, care a fost studiat de Dr. Grover Krantz la inceputul anilor 1990, fara ca acesta sa gaseasca trasaturi predominant neanderthaliene.

Ce poate fi?

Alma a creat si creeaza multa valva in randul cercetatorilor. Subiectul este interesant iar ipotezele sunt fascinate si valabile deopotriva.

Myra Shackley si Bernard Heuvlemans, doi renumiti criptozoologi, sunt de parere ca Alma sunt o populatie relicta de neanderthalieni. In acelasi timp, Loren Coleman, o alta figura importanta a criptozoologiei, crede ca Alma pot fi supravietuitori din specia lui Homo erectus, primul hominid ce s-a deplasat vertical. Alti cercetatori cred ca Alma sunt rude cu Yeti din Himalaya. Multi localnici, in schimb, nu vad nici o diferenta majora intre Alma si oameni, considerandu-i pe acestia simpli oameni salbatici care nu au avut contact cu civilizatia. Poate ca ei au dreptate…

Misterul se adanceste…In iarna anului 2003, alpinistul rus Serghei Semenov a adescoperit un picior intreg al unui hominid, perfect conservat in gheturile de pe crestele Muntilor Altai, la 3 500 m altitudine. Testele stiintifice cu raze X si Carbon 14 au demonstrat ca ramasita respectiva are o vechime de cateva mii de ani. ADN-ul sau nu semana nici cu cel uman nici cu cel al primatelor…

Babele Lui Martie

”Zilele Babelor”, cum sunt cunoscute in popor, marcheaza iesirea treptata din iarna si instalarea primaverii. Si cum inceputul de an agricol era si o perioada incarcata de energii nefaste de care se facea „vinovat” soarele vatamator al primaverii, antichitatea a oferit si o solutie: martisorul care are ca efect contracararea actiunii soarelui alb intrupat prin banutul de argint. Denumit popular si martigus sau mart, vestitorul primaverii, oferit acum mamelor si iubitelor, este o reminiscenta a cultului soarelui, care s-a pastrat in Romania pana acum sub forma a numeroase superstitii, datini, credinte si traditii populare. Fetele si femeile poarta martisoare pentru a sarbatori venirea primaverii. Acum cateva sute de ani, martisoarele erau un “talisman solar”, parte a unui rit arhaic de infrumusetare: exista credinta ca cine purta martisor nu va avea pistrui tot anul. Romulus Vulcanescu arata in “Mitologia romana” ca, pe vremuri, fetele ieseau in gradina de cum se desprimaverea, luau martisorul si-l aruncau in sus, spre soare, zicand: “Sfinte Soare, sfinte Soare, / daruiescu-ti martisoare, / in locul lor ma fereste / de pistrui ce ma-negreste. / Ia-mi te rog negretele / si da-mi albetele, / fa-mi fata ca o floare / sfinte Soare, sfinte Soare”.
FIRUL ANULUI POARTA NOROC
Exista legende potrivit carora firul martisorului ar fi fost impletit de baba Dochia, in zilele cand se urca cu oile pe munte. Asemenea Moirelor din mitologia greaca, a Parcelor din mitologia romana, cu Laima-Dalia din mitologia tarilor baltice, similar cu Feele in Anglia, Tara Galilor, Scotia si Irlanda sau cu Ursitoarele autohtone care torc firul vietii la nasterea pruncului, se spune ca Baba Dochia toarce firul anului, la nasterea stravechiului inceput de an agrar. O alta legenda spune ca: „Baba Dochia, umbland cu oile prin padure, torcea lana din furca si, gasind o para, i-a facut borta, legand-o cu un fir de ata. Asta a fost de 1 martie si de atunci s-a latit obiceiul.” Pe la mijlocul sec. XIX, banutul cu snur care apara de boli, deochi si friguri si aducea noroc, sanatate si bunastare a fost adoptat si de oraseni. Datina devine astfel una dintre cele mai indragite traditii neaos romanesti. In locul banului gaurit, s-au facut in ani tot felul de mici figurine simbolizand norocul: clasica potcoava, trifoiul cu patru foi, co- sarul, buburuza sau figurina care simbolizeaza primavara: ghiocelul. Intre timp, „elanul” mesterilor a transformat marti- sorul in tot felul de figurine care nu mai au nicio legatura cu semnificatia initiala. Snurul „de arnici si gaitan” este inlocuit cu fir de matase, pastrandu-se doar culorile rosu/alb cu inteles simbolic. 1 martie, Martisorul, devine o zi in care fiecare femeie primeste acest dar ca simbol al primaverii, al dragostei sau prieteniei.
BABELE MARTISORULUI, ORACOLELE ROMANILOR
In afara de sarbatoarea Martisorului, primele zile ale lunii Martie au un statut special in toata tara: de la mic la mare, romanii isi aleg una dintre aceste zile, numind-o “baba mea” si urmaresc cu atentie vremea, incercand sa-si prevesteasca viitorul an in functie de aspectul zilei: o “baba” insorita si senina anunta un an bun si linistit. Dimpotriva, o “baba” mohorata si ploioasa sau cu zapada inseamna ca urmeaza un an plin de necazuri si de suparari. In aceasta perioada, vremea este la fel de instabila, precum firea babelor. In 9 Martie, ortodocsii ii celebreaza pe cei 40 de mucenici, arsi pe rug in perioada de inceput a crestinismului. In anumite parti, exista obiceiul de a prepara din aluat „mucenicii”: un fel de covrigi in forma de “opt”, mult mai mici si fierti in apa indulcita in care se adauga nuci si scortisoara. In calendarul popular, la aceasta data incep zilele “mosilor”, care sunt 9, asa cum sunt si zilele “babelor”, babe numite in Ardeal si „vantoase”.

DAKIA SI BABA DOCHIA
Legendele legate de Dochia o arata cand fosta printesa, cand baba acra si rautacioasa. Potrivit etnologilor, Dochia ramane in Panteonul mitologiei romane ca o divinitate agrara si materna la varsta senectutii, care moare si renaste simbolic la 9 martie, Anul Nou Agrar si echinoctiul de primavara in Calendarul Iulian, pe stil vechi. In prima legenda, mitul Dochiei se impleteste cu istoria si se leaga de cucerirea Daciei. Printesa Dakia ar fi fost fiica lui Decebal, vestita pentru frumusetea si curajul ei. Cand Decebal a fost asediat in cetatea Sarmizegetusa de oastea imparatului Traian, ea a sarit in ajutorul tatalui, in fruntea unei ostiri adunate la indemnul ei. Ajutorul insa a venit prea tarziu: cetatea asediata era deja cucerita, iar printesa Dakia a fugit cu restul ostirii ramase, in munti. Imparatul Traian a vazut-o si, impresionat de frumusetea si curajul ei, a vrut s-o aiba. Traian a pornit cu soldatii in urmarirea ei, pana pe Muntele Ceahlau. Cand a inteles ca nu mai poate scapa, Dakia a cerut ostasilor din jur sa fuga mai departe pentru a deruta urmaritorii. Ramasa singura, s-a rugat marelui zeu Zalmoxe sa nu o lase sa fie necinstita de imparatul Traian. Zeul i-a ascultat ruga si a transformat-o intr-o batrana ce pastorea o mica turma de oi. Traian a intrebat-o pe batrana daca a vazut o printesa frumoasa, iar Dakia i-a aratat cu toiagul inspre miazazi. Potrivit legendei, batrana Dakia mai traieste si acum in munti. George Calinescu, in „Istoria literaturii romane”, potriveste legenda ei intre cele patru mituri esentiale „care au modelat cultura si spiritualitatea romaneasca”, pe langa cel al „Mioritei”, al „Mesterului Manole” si al „Zburatorului”.

LEGENDE DE PRIMAVARA
Numele de Dochia este legat si de numeroase legende care descriu atmosfera pastorala a satului romanesc, cu conflictele dintre soacra si nora, certuri care sugereaza opozitia intre timpul vechi si cel nou, intre iarna si vara. Fiul Dochiei ar fi fost Dragobetele si Dochia, pentru a-i face zile fripte nurorii, ar fi trimis-o in padure sa-i culeaga fragi. In padure, tanara nevasta s-ar fi intalnit cu doi mosnegi, Dumnezeu si Sfantul Petru, care auzindu-i pasul, ar fi ajutat-o, umplandu-i poala cu jaratic, care acasa s-ar fi transformat in fragi. In alte legende, Dochia, convinsa ca a sosit primavara, a plecat cu oile sus la munte si, prevazatoare, si-a imbracat 9 cojoace. Se spune ca Martie, pentru a o pedepsi pentru cutezanta ei de a-l infrunta, a imprumutat cateva zile friguroase de la fratele sau, Februarie, a pornit o ploaie rece ce a durat 9 zile si care a udat cojoacele. Dochia le-a lepadat unul cate unul caci o ingreunau la mers. In alta versiune, vremea a devenit tot mai calda, iar Dochia si-a scos cojoacele pe rand. Cand a dezbracat si ultimul cojoc, a inceput o adevarata furtuna de zapada si Dochia ar fi inghetat, transformandu-se in stana de piatra, impreuna cu animalele pe care le pastorea. Stanca aceasta cu bolovanii ce o inconjoara a fost descoperita de Dimitrie Cantemir. El relateaza in „Descriptio Moldaviae”: „Cel mai inalt munte al Moldovei este Ceahlaul si daca acest munte ar fi cunoscut poetilor vechi, el ar fi tot atat de celebru ca si Olimpul, Pindul sau Pelia. Din varful sau ce se ridica la inaltime enorma ca un turn, porneste la vale un parau cu apa foarte limpede si, rostogolindu- se cu mare vuiet printre stanci, se arunca in raul Tazlau. Drept in mijlocul lui se vede o statuie straveche, inalta de cinci coti, intruchipand o baba inconjurata, daca nu ma insel, de 20 de oi, din sexul careia curge un izvor nesecat. Este desigur greu de spus daca natura si-a aratat in acest monument fantezia ei, sau daca mana iscusita a unui artist a plasmuit-o asa.” Asemenea „oameni de piatra” se pot vedea in diferite locuri din Carpatii Orientali si Meridionali, dar trecutul isi pastreaza misterul si legendele.