Cine este Dragobetele

Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic, el era la daci zeul care, ca un “nas cosmic”, oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se “logodesc” in acesta zi.

Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc “pasare” insemnand chiar “mesaj al cerului”.

Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii…

Pe 24 februarie se iubeste. Se iubeste in stilul dulce romanesc, in cel mai curat si mai intens mod. Este zi de primavara, iar natura revine la viata, pasarile presara bucurie, florile anotimpului ne incanta simturile, voia buna e la ea acasa, pe plaiurile mioritice.

Este ziua lui Dragobete, numit si Navalnicul sau Logodnicul Pasarilor, fecior chipes si puternic, ce ne aduce iubirea in casa si in suflet.
Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii.

Din pacate, acestea tind sa fie tot mai mult uitate de romani si inlocuite cu sarbatoarea catolicilor dinspre Apus, aceea a Sf-ului Valentin. In mediul rural, in special, traditia straveche, riturile vechilor traci raman inca vii. Romanul de aici isi mai aduce inca aminte de obiceiul de demult al fetelor si baietilor, care, in ziua lui Dragobete, se primeneau in haine curate de sarbatoare si porneau cu voie buna inspre padure, pentru a culege ghiocei, viorele, tamaioasa, pe care le asezau la icoane si le foloseau la diverse farmece de dragoste. Inspre ora pranzului, fetele porneau in goana inspre sat, fuga fiecareia atragand dupa sine cate un baiat, si nu unul oarecare, ci acela care le indragea. De isi prindea aleasa, acesta ii fura o sarutare in vazul lumii, sarutare ce simboliza legamantul lor de dragoste pe intregul an de zile. De aici si celebra zicala "Dragobetele saruta fetele!", mult indragita de fetele nerabdatoare, ce purtau in suflet speranta primirii a cat mai multor sarutari, ce erau menite sa le aduca acestora dragoste pe deplin in viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strange omatul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca avand efecte magice asupra lor atunci cand o foloseau, intrucat deveneau mai frumoase si mai dragastoase.

Flacaii stransi in cete sau multimile de fete obisnuiau ca, in ziua de Dragobete, sa isi cresteze bratul in forma de cruce, dupa care isi suprapuneau taieturile, devenind astfel frati, respectiv surori de cruce.
Traditia mai spune ca, in aceasta zi, cand biserica crestina sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan, oamenii isi intrerupeau toate muncile, curatandu-si si aranjandu-si insa casa, pentru a-l intampina sum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci insotit de asa-numitele zane Dragostele, ce le sopteau vorbe de amor indragostitilor.
Fiecare avea grija ca aceasta zi sa nu ii prinda fara pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rau, prevestitor de singuratate pe intreg parcursul anului, pana la urmatoarea zi de Dragobete.

Prilej de bucurie si bunastare, Dragobetele reprezinta una dintre cele mai frumoase obiceiuri stravechi ale poporului roman. Pacat insa ca foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit-o cu sarbatoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sf-ului Valentin, ce nu are nici o inrudire cu mitologia populara romana. Insa romanii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreaza pe 24 februarie a fiecarei primaveri. Nu uitati nici voi ca iubirea este la ea acasa!

Rădăcini geto-dace şi nu numai

Neamul tracilor, după Iorga, „se întindea pe toată peninsula Balcanică, mergea până în Ucraina, se ridica foarte sus, la nord peste Tisa, avea prelungiri pâna la Vistula şi în Asia Mică”.
Burebista a reuşit să unifice toate triburile cuprinse între Carpaţii Nordici şi Balcani, între Câmpia Panoniei şi Bug. Mai târziu, stăpânirea romană a aceloraşi ţinuturi şi romanizarea, au condus la formarea aceluiaşi popor între fruntariile pomenite mai sus. Însuşi istoricul sovietic K. Porski în lucrarea „România” din 1924 afirma că: „daco-romanilor le aparţineau pe atunci toate pământurile de la râul Tisa în vest, până la râul Nistru şi Marea Neagră în est şi de la cursul superior al râului Tisa şi râului Nistru în nord până la Dunăre în sud, adică o suprafaţă ceva mai mare decât România Mare de azi… pe acest teritoriu trăiau daco-geţii romanizati, strămoşii românilor de azi”.
Urmaşi ai dacilor liberi romanizaţi, românii maramureşeni în nord-vest, brodnicii, bolohovenii şi berladnicii în nord şi est vor participa (favorizaţi de invazia tătară care a stopat revărsările altor neamuri între Carpaţi şi Nistru) la alcătuirea statului moldovean care se va întinde în scurt timp până la Nistru şi mare, Roman I numindu-se în 1392 „singur stăpânitor al Ţării Moldovei de la munte până la mare”.
De la începutul mileniului al II-lea şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei) Maramureşul a rămas unitar având ca hotare Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Iaşului şi Bârjabei până la Teceu în câmpia Tisei.
Deşi Maramureşul, puternică vatră a dacilor liberi (la sfârşitul sec. III d.H. Commodus strămută la sud de Someş 12.000 familii) a rămas în afara Daciei romane, a fost totuşi puternic influenţat de cultura şi civilizaţia romană. Maramureşul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în ,,Istoria literaturii religioase a românilor” unde susţine că Maramureşul a fost ,,Toscana“ românilor, că el ne-a dat limba literară.
Prima menţiune documentară a Maramureşului ca loc de vânătoare regală este din 1299 iar ca domeniu regal din 1231, cu toate că un document din 1445 aminteşte de o donaţie făcută unei familii de către Ştefan cel Sfânt, deci în jurul anului 1000. Prima amintire a unui conducător local din Maramureş se face la 1299 când e pomenit Nicolaus Voivoda filius Mauricii. Mauriciu era comite de Ugocea şi Maramureş, dovadă că încă de pe atunci comitatele Ugocea şi Bereg din prelungirea Maramureşului gravitau spre acesta.
Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan a încercat să obţină independenţa întâi pentru românii din Maramureş şi neputând-o realiza aici a dus-o la totală biruinţă în Moldova. Ca dovadă a mişcărilor revoluţionare ale lui Bogdan în Maramureş e faptul că încă de la 1343 el apare în acte regale ca ,,noster infidelis” şi că la 30 septembrie 1364 regina Elisabeta cedează în faţa acestor mişcări care se pare că au continuat dând diploma prin care reaşează pe românii din Bereg şi Maramureş în dreptul de a-şi alege liber voievodul.
Chiar istoricul maghiar Petrovay G. spune că: ,,Românii din Maramureş şi Bereg au fost investiţi cu astfel de privilegii cum n-a putut avea niciodată un neam de păstori care ar fi imigrat pe încetul păscându-şi turmele.” Românii din Maramureş şi Bereg n-au fost supuşi autorităţii comitelui şi a altor dregători ai comitatului ci erau supuşi voievozilor aleşi de ei înşişi, deosebit în fiecare comitat; aceştia îi conduceau la război pe cei înarmaţi şi-i judecau rezolvând procesele dintre ei precum şi pârile începute de alţii împotriva lor.Contribuţii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.
Cea mai veche menţiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei este din 1 326. Carol Robert dăruieşte lui Stanislau pentru serviciile sale, moşia Zurduc. Este certă ridicarea în rândurile nobilimii a mai multor cnezi maramureşeni după anul 1360 adică după trecerea lui Bogdan în Moldova drept răsplată pentru credinţa lor faţă de rege în timpul răscoalei lui Bogdan. Începutul îl face Dragoş urmat de cnezii Sarasău din Apşa.
Unii cnezi şi voievozi maramureşeni înnobilaţi se erijează în mari seniori cu veleităţi de suzerani creându-şi vasali prin danii altor cneji. Astfel, cnejii nobili Ambrosiu şi Mihail de Dolha înnobilează la 1454 pe un văr al lor Simeon, pe fratele lui Ioan şi pe uni veri ai acestuia pe jumătatea moşiei Cuhea şi aceeaşi familie îşi ridică cetate din piatră fără încuviinţarea puterii centrale.
Pentru că intenţia acestei lucrări este de a trata despre vetrele românesti de dincolo de graniţele României, trebuie să zăbovim asupra mănăstirii din Peri rămasă dincolo de frontiera fixată Maramureşului. Printr-un pelerinaj la Constantinopol în 1391 voievodul Balită, şeful familiei Drăgoşeştilor a obţinut de la Patriarhul ortodox înălţarea la rangul de stavropighie, ceea ce înseamnă ,,înfigere de cruce” a mănăstirii lor din Perii Maramureşului ca autoritate ecleziastică asupra românilor din ţinuturile Maramureşului, Sălajului, Ardudului, Ugocei, Beregului, Ciceului, Unguraşului, Văii Beretăului în Bihor.
Biserica de lemn din Sapanta

Egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului Antonie de Constantinopol. După moartea lui, dreptul de alegere a succesorului revenea voievozilor ,,de prea bun neam” Baliţă şi Drag împreună cu călugării mănăstirii şi credincioşii din eparhie. În acelaşi an 1 391 Baliţă şi Drag obţin dreptul de a alege mitropolit al Haliciului dacă ieromonahul Simion ar fi decedat.
Mihai Viteazul va aşeza şi el în mănăstirea Sf. Mihai din Peri (de care aflase că fusese clădită în marginea Sighetului de fii lui Sas-Vodă şi că avusese şi înainte un vlădică cu drepturi de exarh) un episcop român dintre clericii cărturari ai ţării sale, pe Sârghie, fost egumen de Tismana.
Privind cnezatele din ţara Maramureşului ne vom opri doar asupra celor de la nord de actuala graniţă. Cnezatul Câmpulungului situat pe valea Tisei şi Tarasului cuprindea sate ca: Criva, Bedeu, Apşa, Biserica Albă, Taras, Bociocoi, Teceu cu centrul la Bedeu stăpânit de familia Codrenilor. Cnezatul Talaborului situat pe apa cu acelaşi nume cuprindea satele: Domneşti, Văineag, Dărmăneşti, Talabor, Duleşti, Darva, Crişăneşti, Drăgoeşti, Uglea. Cnezatul Bârjavei de pe valea omonimă a fost dominat de familia cnezilor de Bilca care erau în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi voievozi ai românilor din Bereg, dominantă devenind mai apoi familia cnezilor de Dolha.
În cnezatele de câmpie cu sol fertil se fac colonizări cu maghiari şi saşi din 1 271 aici sunt menţionaţi colonişti (hospites) veniţi dinspre Valea Tisei. În secolul XVI, din 100 sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date.De la 90% populaţia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%. La 1 451 chiar sate care erau zise rutene erau conduse de fii unui cneaz român înnobilat după dreptul românesc.
În prelungirea Maramureşului atât din punct de vedere etno-demografic cât şi instituţional erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung şi Arva. În secolele XIV-XVI, 60 000 români s-au stabilit până şi în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte româneşti. Românii de pe domeniul Munkacs (Muncacevo) din comitatul Bereg se bucurau din vechime de dreptul de a-ş alege anual voievodul, drept confirmat la 1493, 1506, 1523, 1562, etc.
Cnezatul satelor Rotunda şi Cuşniţa arată documentele că este stăpânit la 1383 de Ioan Sandor şi Ştefan, fii fostului voievod al românilor, iar la 1419 de Ştefan Românul. Un alt cneaz era la Sălişte. Cnezi români sunt menţionaţi şi în comitatul Ung: 1402 Inciu din Humena, 1409 Neag, 1400 Vanciu. În 1530 în Maramureş existau ca oraşe: Sighetul, Hust, Visc, Teceu, Câmpulung iar cetăţi existau în: Apşa, Slatina, Sarasău, Ocneşti, Ieud, Criva.
Românilor de pe domeniile cetăţilor Arva şi Lypkova pe baza vechilor libertăţi li se confirmă privilegiile de Matei Corvin la 1474, de Ludovic al II -lea la 1526 şi de Ferdinand I la 1576. Identitatea şi unitatea instituţională dintre ţara Maramureşului şi comitatele învecinate mai ales Bereg se dovedeşte şi prin desfiinţarea hotarelor celor două unităţi politico-administrative în ce priveşte stăpânirile voievodale. Familia Drăgoşeştilor Maramureşului, descendenţii voievodului Sas al Moldovei, Balc, Drag şi fratele lor Ioan Românul cu numeroase rude şi familiari s-au distins în mai toate confruntările oastei transilvane de pe fronturi cuprinse între Dunărea de jos şi Nistrul superior, dobândind înalte recompense pentru merite militare: Nylab de pe malul Tisei (1378) cu 6 sate româneşti şi 4 ungureşti, Chioarul, Arieşul, Hustul (1392), Gherţa, Ardud. Drăgoşeştii deţin la finele secolului al XIV-lea autoritatea politică în Sătmar, Maramureş, Ugocea, Bereg.
Influenţa de care se bucurau voievozii români de la nord de Tisa o dovedeste şi faptul că la 1 414 Ioan Românul de Dolha se numără printre familiarii curţii regale, că la 1 418 aceeaşi familie îşi apără cu oameni înarmaţi moşia de la confiscare, că însuşi Iancu de Hunedoara era frate devălmaş cu Cândreş castelan de Munkacs pe care-l numeşte frate al său şi că la 1454 la stăruinţa nepoţilor voievodului Stanislau sprijinită de Iancu de Hunedoara regele Ladislau al V-lea a încorporat domeniul Dolha cu 5 localităţi din ţinutul Bârjabei, comitatului Maramureş.
Acestea sunt câteva date sumare despre istoria de început a Maramureșului, dar care privite cu inima ne amintesc mereu de unde am plecat și poate încotro ne îndreptăm