Enigmele deja vu sau amintirile despre viitor

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Unele persoane ajung pana in punctul in care pot da detalii amanuntite despre locuri pe care le vad pentru prima oara ca si cum, intr-o experienta sau existenta anterioara, ar fi trait exact aceleasi senzatii, iar sentimentul de deja vu poate fi atat de intens incat apare tendinta de a fi asociat cu aspecte mistice ale vietii. Este deja celebru cazul lui Carl Gustav Jung, ilustrul psiholog elvetian si fondator al psihologiei analitice, cel care a descris un puternic sentiment de deja vu in momentul in care s-a aflat in fata unui tablou ce ilustra un medic. Senzatia de familiaritate a psihologului fata de pantofii si hainele personajului din tablou l-a determinat intr-un final pe acesta sa concluzioneze: persoana pictata era el insusi in timpul unei vieti anteriorare, explicatie cel putin ciudata, tinand cont ca este vorba de unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai secolului XX.

Ce este senzatia de deja vu?

Desi in prezent exista peste 40 de teorii care incearca sa explice bizarele feste ale mintii umane, oamenii de stiinta sunt inca rezervati asupra acestui delicat subiect. Primul care a analizat senzatiile de deja vu si cel care, de altfel, a impamantenit acest termen, a fost medicul francez Emil Boirac. In volumul sau intitulat "L'Avenir des Sciences Psychiques", volum ce a fost publicat in anul 1876, omul de stiinta francez definea trei tipuri de deja vu: deja vecu – deja trait, deja senti – deja simtit si deja visite – deja vizitat. Ulterior, derivat din primele trei tipuri, a fost definit si sentimentul de deja entendu – deja auzit, precum si antonimul jamais vu – nemaivazut, senzatie opusa celei de deja vu, in care o persoana revenita intr-un loc familiar, spre exemplu, realizeaza ca nu mai recunoaste nimic.



Desi senzatiile de deja vu apar pe toata durata vietii, medicii au reusit sa identifice intervalele de varsta in care ele apar cel mai des, asta si ca o explicatie e existentei lor. Varstele critice sunt cele cuprinse in intervalul 15 – 19 ani si 35 – 40 de ani. Daca in cazul adolescentilor o posibila explicatie a aparitiei senzatiei de deja vu este data de reactia creierului in fata unor experiente noi si intense pe care subiectul nu le-a mai trait, in cazul persoanelor de varsta medie, vinovata de senzatiile misterioase ar fi criza varstei mijlocii, cea care incepe sa le joace feste subiectilor, dandu-le acestora false senzatii despre experiente care nu au avut loc.





Posibile explicatii ale sentimentului de deja vu

Dat fiind faptul ca senzatiile de deja vu nu sunt anuntate de simptome si nu dureaza mai mult de 30 de secunde, fenomenul in sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de stiinta care a incercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a vazut in falsele amintiri un rezultat al reprimarii inconstiente a memoriei de catre creierul uman in fata unor experiente traumatizante traite la o varsta frageda. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioada din secolul XX, pana in momentul in care deja vu-ul a reintrat in atentia oamenilor de stiinta.

Ignorate o buna perioada de timp in mediile academice, datorita tot mai desei lor asocieri cu fenomene care ies din sfera stiintei (reincarnarile, fenomenele OZN sau parapsihologia), senzatiile de deja vu au reintrat de curand in atentia cercetatorilot dupa ce acestia au reusit sa aprofundeze studiul creierului uman.

Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de catre cercetatori este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii si a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscuta sub numele de atentie distributiva sau teoria mesajelor subliminale. Intr-unul dintre testele efectuate de cei doi oameni de stiinta, acestia au prezentat unui grup de studenti o serie de fotografii ale unor locatii pe care nici unul dintre subiecti nu le mai vazuse vreodata. Cu putin timp inainte de inceperea testelor, cercetatorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca in creierul unei persoane sa poate fi inregistrata imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta sa fie constienta), o parte din studentii participanti la experiment. Rezultatul a fost ca persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat ca au un straniu sentiment de familiaritate fata de imaginile din fotografii, desi acest lucru ar fi fost, in mod normal, imposibil.

O alta teorie acceptata de catre oamenii de stiinta este cea a medicului olandez, Hermon Sno. Acesta sustine ca memoria se comporta asemenea unei holograme, creierul fiind capabil sa creeze imagini tridimensionale ale unor fragmente minuscule de amintiri sau senzatii. Conform cercetatorului olandez, senzatia de deja vu nu ar fi altceva decat reminiscente ale unor asemenea imagini holografice create de creierul nostru, imagini care, din stare latenta, revin la suprafata in momentul in care gasesc un corespondent in lumea reala.

Nu putea lipsi din aceasta lista psihiatrul american Robert Efron, cel care a dat nastere teoriei care ii poarta numele si care mai este cunoscuta si ca teoria procesarii duale. In urma studiilor efectuate pe pacientii din Spitalul de Veterani din Boston, Efron a concluzionat ca senzatia de deja vu isi are explicatia in procesele neurologice. Astfel, creierul care este asaltat zilnic de milioane de informatii poate sa nu se sincronizeze perfect atunci cand este vorba de asimilarea acestora. Medicul american a observat ca emisfera stanga a creierului este responsabila de sortarea si asimilarea informatiilor primite. De asemenea, omul de stiinta a sesizat faptul ca senzatiile pot fi percepute cu o anumita intarziere, fapt ce duce la inregistrarea acestora ca experiente trecute, in realitate ele nefiind mai vechi de cateva secunde.

Senzatia de deja vu si visele premonitorii

Una dintre cele mai aprigi dispute ale oamenilor de stiinta este cea legata de asocierea senzatiei de deja vu cu visele premonitorii. Omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser sustine ca visele pot fi cauza misterioaselor amintiri despre viitor. Desi nu exista o explicatie general acceptata a aparitiei unor asemenea vise, testele efectuate de savantul elvetian pe studentii de la Universitatea Oxford arata ca un procent de aproape 13 % dintre persoane au intr-adevar vise premonitorii. Un studiu realizat in 1988 de un psihiatru american, Dr. Nancy Sodow, confirma teoria lui Arthur Funkhouser, desi procentul indicat de aceasta din urma nu este mai mare de 10%.

Si totusi, in ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja vu, oamenii de stiinta recunosc faptul ca teoriile emise in ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasle senzatii. Probabil ca tehnologia viitorului sau intelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totala a acestor fenomene. Pana atunci, lupta dintre stiinta si pseudostiinta poate lasa loc interpretarilor de orice fel.



* Desi nu este considerat drept un sentiment de deja vu, senzatia pe care au pilotii in timpul zborurilor cu avioane supersonice este similara cu cea pe care copiii o au in visele lor. Visele in care este retraita senzatia de zbor apar numai in timpul copilariei si dispar odata cu varsta adolescentei. Cu toate acestea, exista un procent, desi extrem de mic, al persoanelor care au declarat ca viseaza ca zboara chiar si la maturitate.
* Multi dintre cei care au experimentat senzatia de deja vu, sustin ca aceasta apare in urma rapirilor extraterestre si ca urmare a reprimarii memoriei de catre potentialele fiinte din spatiul extraterestru. Sedintele de hipnoza nu au adus nici un rezultat plauzibil, atata vreme cat unele concluzii par sa sustina asemenea declaratii hazardate.
* Desi o senzatie de deja vu nu dureaza mai mult de 30 de secunde, exista persoane pentru care un astfel de sentiment dureaza mult mai mult, fara a fi asociat cu vreo boala psihica. Este celebru cazul unui inginer britanic pensionat care s-a plans in repetate randuri familiei de prezenta unor indelungate senzatii de deja vu. Sfatuit de membrii familiei sa viziteze o clinica de psihologie, acesta a raspuns resemnat: „Nu are nici un rost. Stiu deja cum va fi”. Cazul a fost studiat de Dr. Chris Moulin, pisholog in cadrul Universitatii din Leeds. Cercetatorul a declarat ca a fost socat in momentul in care, intalnindu-l pe britanicul in cauza, acesta i-a descris in detaliu parintii pe care nu exista nicio posibilitate sa ii fi intalnit vreodata.

Flavius Aetius – un dac in slujba Romei

Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioara nu parea sa mai reziste in fata implacabilelor schimbari ale istoriei. Incapabil sa prevada si sa faca fata primejdiilor ce il amenintau, fostul colos se scinda in anul 395, plecandu-si capul in fata natiilor migratoare ce ii rupeau, bucata cu bucata, provinciile care, pana nu demult, i se supuneau tematoare. Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea sa se ridice dintre ruinele imperiului pentru a reinvia gloria pierduta a imparatilor care, demult, remodelau harta lumii.




Vestea marii migratii a gotilor de la nordul Dunarii in teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie sa fi constituit un soc pentru imparatul Valens si pentru autoritatile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata in sensul clasic, ci cu o intreaga natiune, numarand peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aseza intre granitele imperiului. Aroganta autoritatilor romane, data de memoria unui trecut glorios, nu palise, insa, in ciuda slabiciunii evidente a fostului colos militar si administrativ. Intr-o decizie ce trada lipsa de viziune si de intelegere a noilor realitati istorice, Valens refuza cererile gotilor si renunta la un potential aliat in fata unei amenintari cu mult mai mari si mai grele decat isi putea imagina cineva, invazia hunilor.

Mai mult, imparatul roman pornea razboiul impotriva familiilor de goti, in 378, esuand, insa, lamentabil in fata puternicei cavalerii a acestora. Demodatul soldat roman nu mai putea face fata noilor tendinte militare, iar Valens, impreuna cu cea mai mare parte a soldatilor sai, era masacrat langa zidurile de la Adrianopol.

Era, probabil, in ultim semnal de alarma, pentru ca ceea ce era mai rau pentru Imperiul Roman si goti, deopotriva cu mai toate natiile europene, de abia urma sa vina. Salbaticele hoarde de huni devastasera o mare parte a Asiei, si acum isi indreptau atentia catre bogatele provincii ale celor, de acum, doua Imperii Romane. Armatele Europei cadeau rand pe rand in fata razboinicilor veniti din stepele asiatice si nimeni nu parea sa poata opri in vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul in care, pe scena istoriei, aparea un ultim mare general roman, un general al carui nume avea sa se regaseasca, in scurt timp, alaturi de cele ale marilor strategi ai omenirii, nimeni altul decat Flavius Aetius.



Supravietuitorul

Flavius Aetius se nastea in anul 396, in Moesia, in puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astazi), intr-o familie de nobili cu puternice valente razboinice. Tatal sau, Flavius Gaudentius, ocupa pozitia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) si, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotica. Cei mai multi istorici considera, insa, ca Flavius Gaudentius provenea din randul populatiei daco-romane, asa cum, de altfel, avea sa fie si fiul sau, provenit din casatoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latina.

La varsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzantelor vremii, pentru ca, mai apoi, sa ajunga in aceeasi postura la curtea lui Rugila, rege al hunilor si parinte al viitorului lider razboinic, Attila. Acesta era momentul in care Flavius Aetius il intalnea pe Attila, desi pentru putin timp, tanarul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma.

Alaturi de soldatii huni, Aetius deprinde limba acestora si invata, pana in cele mai mici detalii, tainele tacticilor de lupta ale razboinicilor asiatici. Mai mult decat atat, el leaga o prietenie stransa cu multe dintre capeteniile barbare, prietenie care, in ciuda conflictelor ce aveau sa urmeze, nu se va stinge niciodata.

Gratie talentului sau militar si a incontestabilelor sale calitati diplomatice, Flavius Aetius este numit, in anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) in Galia si regent al imparatului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantica a cavalerilor medievali, Aetius se dovedeste un veritabil supravietuitor in lumea plina de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este strain. Desi in acelasi an in care era numit in fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriasa de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajunge prea tarziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o infrangere si o moarte rusinoase. Si totusi, influenta si abilitatile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului imparat, sa ii reconfirme functiile oficiale.

Timp de sapte ani, Flavius Aetius isi va indrepta atentia asupra Galiei, provincie pe care incearca sa o pastreze politic cat mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar daca legiunile romane nu mai impuneau acelasi respect ca odinioara, el reuseste sa ii infranga pe vizigoti la Arles si, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliatilor sai huni, el dicteaza triburilor migratoare locurile in care urmau sa se stabileasca, asta si ca o imposibilitate evidenta de a le indeparta, dar si pentru eventuala protectie a granitelor in fata unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman ii trimite pe burgunzi in apropierea lacului Geneva (in Elvetia de azi), pe alani in orasele-cetati Orleans si Valence, in timp ce pe vizigoti in impinge in stravechea provincie Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu in care liderii oficiali, preocupati mai mult de barfele de la curte, nu erau decat niste marionete.



Batalia de la Chalon

Punctul de cotitura in viata sa il va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului sau prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Intr-o continua goana dupa prada (hunii nu cautau sa se stabileasca in teritoriile cucerite, asa cum aveau sa faca tatarii 750 de ani mai tarziu), acesta isi condusese hoardele in raiduri ucigase, starnind un val de teroare ce nu avea sa fie uitat timp de secole.

Pretentiile lui Attila se indreptau acum catre Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumatate ca zestre, in virtutea unei viitoare casatorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. In fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atata vreme cat Honoria fusese inchisa intr-o manastire din Bizant drept pedeapsa pentru o viata aventuroasa si pentru comploturile care vizau insusi viata fratelui ei

Ca raspuns Attila devasta Galia, intr-o serie de atacuri de o cruzime fara precedent. In fruntea unei armate imense, formata din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoti si franci, tanarul comandant hun cucerea, rand pe rand, marile orase ale Galiei : Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lasand in urma zeci de mii de victime. Istoricii considera astazi ca atacurile hunului nu erau unele intamplatoare, acesta mizand pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric si armatele romane cu care se afla, de multa vreme in conflict. Attila spera, probabil, ca vizigotii sa i se alature, in speranta obtinerii independentei fata de Roma, si astfel, sa poata lansa un atac decisiv asupra Cetatii Eterne.

Intervenea insa geniul diplomatic si militar al lui Flavius Aetius. Generalul roman reusea, in scurt timp, ceea ce nimeni nu credea ca mai putea fi realizat : o alianta cu vechii dusmani, in fata inamicului comun. In ciuda trupelor romane, putine ca numar si slab pregatite, Aetius reuseste sa il convinga pe Theodoric sa i se alature impotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot ii atrage, la randul sau, pe alanii regelui Sangiban, aflati sub asediul hun in Orleans, precum si mici contingente de burgunzi si franci care nu se alaturasera hunilor.

Armata romano-vizigota il suprinde pe Attila in timpul asediul Orleans-ului. De fapt, in momentul in care trupele conduse de Aetius ajungeau in apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reusise deja sa patrunda pe strazile orasului. Avantajat de locul inchis in care cavaleria lui Attila nu se putea desfasura, Aetius ordona atacul, atac in urma caruia, hunii sufera pierderi insemnate. Obligat sa se retraga, regele hun isi repliaza fortele ramase in apropiere de Chalon, in locul numit Campiile Catalaunice, locatie ideala pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Conform istoricilor antici si medievali, trupele alane, mai putin loiale Romei, fusesera flancate de armata vizigotilor Theodoric si a fiului sau Thorismund, precum si de soldatii lui Aetius, pentru a le impiedica o eventuala dezertare. De cealalta parte, Attila preferase proprii razboinici in centru, flancati in dreapta de trupele gepide si in stanga de ostrogotii condusi de regele Walamir.

Desi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la Batalia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. Se pare ca, inca de la prima inclestare, ambele tabere suferisera pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reusea sa strapunga liniile alane, lasand descoperit flancul ocupat de vizigoti. Intr-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o sageata si, cazand de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. In ciuda canoanelor vremii, vizigotii nu se retrag la auzul mortii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reusesc destabilizeze si sa puna pe fuga trupele huno-germane.

Paradoxal, Aetius interzice soldatilor romani sa atace trupele gepide mult mai putin numeroase, asteptand, in schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigotilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de incredere pe care generalul roman o avea in proprii oameni sau, mai degraba, pe eventuala precautie in fata viitoarelor conflicte cu actualii aliati. Cert este ca nici macar in momentul in care Attila era inconjurat in propria tabara, acolo unde chiar isi pregatise un imens rug din seile celor cazuti, Flavius Aetius refuza sa distruga ultimele forte ale hunilor. El il convinge chiar si pe Thorismund sa abandoneze lupta, in ciuda opozitiei acestuia, mintindu-l asupra intentiilor hegemonice ale fratelui sau.

Desi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel putin bizare, o atenta analiza a contextului politic il indreptateste pe deplin. Refuzul de a-si sacrifica propriile trupe denota viziunea acestuia pentru anii ce aveau sa urmeze. Constient de faptul ca noul lider vizigot va incerca sa lupte iarasi impotriva Romei, Flavius Aetius refuza sa dea lovitura de gratie lui Attila, sperand intr-o viitoare alianta cu acesta sau, cel mult, intr-o conservare a armatei romane, si asa destul de restransa. Nu isi putea imagina, insa, ca hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an dupa ce suferise pierderi imense in Batalia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).



Salvarea Romei si moartea lui Flavius Aetius

La doar un an dupa infrangerea de pe Campiile Catalaunice, in 452, Attila se vedea nevoit sa isi tina trupele nemultumite in frau, iar singurul mod in care putea face acest lucru era sa le ofere o prada cat mai bogata. El invada din nou Italia, distrugand pentru totdeauna orasul Aquileia, devastand Mediolanum (Milano) si chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur si simplu, nu isi mai permitea sa ridice si sa intretina o armata. Generalul roman va aplica insa o alta tactica, cea a diplomatiei.

El il convinge pe Papa Leon I sa iasa in intampinarea hunului si sa ii ceara acestuia pacea in schimbul aurului pe care si-l dorea. Fie ca a fost vorba de o superstitie a lui Attila (numele Papei insemna Leul), fie ca adevaratul motiv al armistitiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce ii decima armata, regele hun accepta propunerea liderului religios. Inca odata, Flavius Aetius reusea sa isi scape imperiul, in extremis, de la distrugere.

Nimeni nu se astepta insa la sfarsitul misterios al lui Attila. Acesta murea, in anul 453, in noaptea nuntii cu printesa de origine germana Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sarbatorea moartea Antichristului si totul parea sa se aseze in fagasul normal. Nu de aceeasi parere erau insa si Valentinian al III-lea, impreuna cu mama sa, Placidia. Sustinuti de intrigile sambelanului Heraclius si ale senatorul roman Peronius Maximus, ei decid ca rolul incomodului Aetius devenise mult prea important si ca renumele sau risca sa destabilizeze situatia, si asa fragila, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian il convoca pe Aetius la o intrevedere privind problemele financiare ale Romei si, intr-un moment de neatentie al acestuia, il injughia mortal. Se spune ca, cu doar cateva clipe inainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat imparatului urmatoarele cuvinte : „Stapane, nu stiu ce motive ai avut sa faci asta, dar cred ca te-ai purtat ca un om care tocmai si-a taiat mana dreapta cu cea stanga.”

La doar sase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cadea victima unui atentat pus la cale de acelasi senator Peronius Maximus. In momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperiala, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus disparea pentru totdeauna din istorie.